Sistemul respirator

Prin respiraţie preluăm oxigen şi eliminăm dioxid de carbon. Acest proces se desfăşoară în segmente diferite ale sistemului respirator.

Atunci când inspirăm, oxigenul este transportat către plămâni prin căile respiratorii superioare şi inferioare. Sângele schimbă 17-19 în alveole, cele mai mici vase ale plămânilor, oxigenul pe dioxid de carbon, un deşeu eliminat de celule. Prin expiraţie, dioxidul de carbon iese din corp.

Respiraţia constituie un proces involuntar, care este comandat dintr-un centru special găsit în prelungirea măduvei spinării. Inspiraţia şi expiraţia se succed în mod automat. în timpul inspiraţiei, muşchii responsabili de respiraţie – formaţi din muşchii intercostali şi diafragmă – se contractă. Rezultă astfel ridicarea arcurilor costale şi, prin aceasta, mărirea toracelui.

Atunci când expirăm, coastele se coboară la loc, iar diafragma se dilată, astfel încât pieptul se micşorează. In condiţii normale, un adult respiră de 12-17 ori pe minut, un copil de circa 20-25 de ori.

Caile respiratorii superioare

Acestea cuprind organele necesare respiraţiei, care se găsesc la nivelul capului. Printre acestea se numără nasul şi faringele.

In timpul inspiraţiei, aerul intră întâi în nas, unde este curăţat pentru prima dată prin intermediul unui filtru format din perişori. Un sistem ramificat de vase sanguine aflat în mucoasa nazală îl încălzeşte, iar picături de mucus îl umezesc. In acest fel, aerul este adaptat condiţiilor existente în interiorul plămânilor.

Fosa nazala

In fosa nazală se găsesc concile nazale, o serie de oase proeminente, de-a lungul cărora se deplasează aerul. Acesta este încălzit şi umezit cu ajutorul mucoasei nazale, care este extrem de vascularizată. în plus, mucusul lipicios curăţă aerul inspirat de praf şi de murdărie.

In această zonă a capului există mai multe cavităţi osoase care conduc către fosa nazală: sinusurile maxilare, sinusul frontal, sinusul sfenoid şi sinusul etmoid. Şi lichidul din care se compun lacrimile trece printr-un tract special, desfăşurat din colţul intern al ochiului şi până în cavităţile nazale.

Aerul ajunge din cavitatea nazală în faringe. Cele două sunt despărţite de palatin.

La rândul lor, cele două cavităţi nazale sunt separate de septul nazal (septum nasi), care este compus dintr-o parte osoasă şi una cartilaginoasă. In partea anterioară, septul se termină într-un ţesut conjunctiv.

In continuare, aerul este condus din nas în zona faringiană, unde se intersectează căile respiratorii şi gastrice. El ajunge prin faringe în tractul respirator inferior.

Căile respiratorii inferioare

Căile respiratorii inferioare se compun din laringe (larynx), trahee (trachea) şi plămâni (pulmo).

Aerul trecut prin faringe ajunge în continuare în laringe. Acesta poate închide traheea şi bronhiile imediat următoare după faringe, astfel încât să ne permită să tuşim. Din laringe, aerul ajunge în trahee, care formează trunchiul aşa-numitului arbore bronşic.

De aici se despart două ramuri groase (bronhiile principale), ce conduc spre plămânul drept şi cel stâng, unde se ramifică în „crengi” tot mai mici, până la bronhiole.

Diafragma (diaphragma), care nu face parte nemijlocit din căile respiratorii, constituie cel mai important muşchi implicat în respiraţie, susţinând inspiraţia şi expiraţia.

Expansiunea toracelui în momentul inspiraţiei se realizează pe de o parte prin ridicarea coastelor, pe de cealaltă parte prin coborârea diafragmei.

Volumul toracic este mărit în acest fel, plămânii se extind, iar aerul este tras înăuntrul acestora. Când expirăm, coastele se coboară, diafragma relaxată se ridică la loc, iar toracele îşi reduce mărimea.

Laringele

Din faringe, aerul ajunge în laringe, o structură cartilaginoasă compusă din plăci şi inele de cartilaj, oscioare, muşchi şi ligamente.

In partea de sus se află epiglota. In interior se desfăşoară din faţă în spate corzile vocale, ţinute împreună de o serie de benzi. Corzile vocale sunt două cute în mucoasa perlată, între care se află o crăpătură, numită glotă.

La bărbat, glota măsoară 2-2,4 cm, la femei este puţin mai scurtă. Lăţimea acesteia variază între 0,5 cm, dacă respirăm încet, şi 1,4 cm, dacă respirăm rapid. Corzile vocale se mişcă cu ajutorul unor muşchi, fapt ce modifică şi lăţimea glotei.

Atunci când crăpătura se îngustează prin închiderea corzilor vocale (aşa-numita închidere a glotei), prin evacuarea aerului se aude un sunet ca de fluier. Se creează vibraţii, care sunt transmise mai departe ca unde sonore. Prin ecoul format în cavităţile bucale şi nazale {rezonanţă), sunetul este amplificat. In funcţie de poziţia corzilor vocale, a limbii, dinţilor, buzelor şi vălului palatin se formează diferite sunete şi prin acestea, vocea.

In cazul în care terminaţiile nervoase nazale sunt iritate, spre exemplu, din cauza prafului, glota se închide automat. Această închidere bruscă a glotei determină strănutul. Şi tuşea se produce într-un mod similar, şi anume prin iritarea mucoasei laringiene.

Traheea

Traheea este legată de laringe. Acest tub lung de 12 cm este extrem de flexibil şi se poate îndoi concomitent cu mişcările capului şi gâtului. Un număr de 15-20 cartilaje se asigură că traheea rămâne permanent larg deschisă şi că aerul poate intra nestingherit în corp.

In partea inferioară, traheea se desparte în spatele sternului în două ramuri (bronhii), care se continuă în dreapta şi în stânga spre cei doi plămâni.

In interiorul traheei, alături de celulele calciforme ce secretă mucus, se găsesc şi o serie de celule cu perişori mobili, aşa-numitele celule ciliate. Cilii se află mereu în mişcare şi se asigură că praful, corpurile străine şi mucusul nu pot pătrunde în plămâni.