Organul optic
Lumina constituie mediul de transmitere al informaţiilor provenite din mediul înconjurător. Văzul este una dintre cele mai importante şi mai complicate percepţii senzoriale cu ajutorul căreia se orientează omul.
Ochii (oculi) diferenţiază formele şi culorile, lumina şi întunericul. După prelucrarea stimulilor luminoşi în creier ia naştere procesul propriu-zis al vederii, care atinge datorită memoriei o formă extrem de dezvoltată a percepţiei senzoriale.
Văzul este deseori comparat cu modul de funcţionare a unui aparat foto. Cristalinul corespunde obiectivului aparatului, pupila preia rolul diafragmei, iar retina pe cel al filmului. în aparatul foto, prin lentila obiectivului se creează pe film o imagine micşorată, inversată. In cazul ochiului, „poza” ia naştere pe retină.
Celulele senzitive ale organului optic (organum visus) sunt dotate cu elemente auxiliare, formând un aparat vizual complicat în globul ocular (bulbus oculi), stimulii vizuali sunt transformaţi în activitate a nervilor (excitaţie nervoasă).
Un sistem ingenios de fibre nervoase transmite spre creier aceste impulsuri. Muşchii oculari (musculi bulbi) permit mişcarea globului ocular (bulbus oculi). Astfel putem percepe o imagine cu ambii ochi (vedere binoculară), iar câmpul vizual poate fi extins. Globul ocular este protejat de mai multe organe de protecţie: pleoapele, genele, glandele lacrimale şi sprâncenele.
Procesul vizual – Partea refrigenţă a ochiului este formată din cornee (cornea), umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros. Această parte a ochiului reuneşte razele de lumină într-o imagine şi le transformă în impulsuri nervoase, în continuare, acestea ajung în centrul vizual din creier şi sunt percepute conştient ca o imagine.
Pentru a vedea clar, ochiul este îndreptat către obiectul privit, astfel încât imaginea să se reflecte direct pe „pata galbenă”. Acesta este punctul în care vedem cel mai bine. Cu cât imaginile sunt reflectate mai departe de „pata galbenă”, cu atât vedem mai prost. Pe de altă parte, în locul în care nervul optic (nervus opticus) părăseşte ochiul, nu vedem absolut nimic. Această zonă poartă denumirea de „punct mort”.
Atunci când privim la depărtare, un ochi care vede bine generează automat o imagine clară pe retină. Pe de altă parte, atunci când privim aproape este necesară o refrigenţă mai puternică pentru a putea obţine o imagine bine focalizată.
Acest lucru se realizează prin modificarea curburii cristalinului. Felul în care se adaptează cristalinul la distanţa obiectului privit poartă denumirea de capacitate de acomodare. Totodată, pupila susţine procesul de focalizare prin îngustarea cristalinului.