Formarea oaselor

Oasele se pot forma în două feluri, fie direct din ţesutul conjunctiv (osificare desmală – vezi oasele plate ale craniului sau ale feţei), fie prin osificarea cartilajului de la capătul oaselor lungi în timpul şi după perioada de creştere. In acest loc există o porţiune de creştere care se află între lungimea osului şi capătul acestuia. Cartilajul de aici este înlocuit treptat de ţesut osos. Totodată se formează însă şi ţesut cartilaginos nou, fără de care nu ar fi posibilă creşterea în lungime.

Pentru ca să ne putem mişca, oasele trebuie să fie conectate între ele, iar legăturile trebuie să fie cât mai flexibile. Aici intervin articulaţiile. In funcţie de amploarea mişcărilor care trebuie realizate, deosebim între articulaţii cu una, două, trei sau mai multe axe.

Diferenţierea se face şi între alte două tipuri: articulaţiile mobile (diartroze), unde lucrează întotdeauna doar două oase, unul dintre ele terminându-se în capsula articulară, iar celălalt, în cavitatea articulară. Pe de cealaltă parte mai există şi articulaţiile fixe (sinartroze), legături din ţesut fibros sau cartilaginos, care au rolul de a limita orice mişcare.

Lichidul sinovial reduce fricţiunea dintre suprafeţele articulaţiei. Acesta se găseşte în capsula articulară care susţine articulatia.

Articulaţiile reprezintă legătura dintre componentele cartilaginoase şi cele osoase ale corpului uman. Ele facilitează mişcarea între diversele secţiuni ale torsului, dar şi ale extremităţilor. In funcţie de structura şi forma suprafeţelor articulare, deosebim între mai multe tipuri de articulaţii.