Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică,
fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXIV, nr. 7-8-9 (280-281-282), 2013

despre noi
contact
arhiva
 

 

Bibliotheca universalis

 

 

Traducere din poezia spaniolă contemporană

 

 

Rodolfo del Hoyo Alfaro (pe numele său întreg) s-a născut la Barcelona, în 1953, dar a trăit mereu la Santa Coloma de Gramenet. A studiat Dreptul şi Artele Dramatice, fără să li se dedice la modul profesional. Din 1990 lucrează ca manager cultural, fiind actualmente directorul unui centru de artă contemporană în oraşul său. În 1996 a fundat Asociaţia Colomenca de Literatură (Acolite). Scrie în catalană şi în castiliană. A publicat 20 de cărţi, în principal de literatură pentru copii şi tineret, atât poezie cât şi proză. Între ele, culegerile de versuri De miradas imprecisas (Despre privirile imprecise, 1994), Asuntos interiores (Peisaje lăuntrice, 1995), Els dits de l’intčrpret (Degetele interpretului, 2003) şi El caminant a la deriva (Călător în derivă, 2007), ultimele două în catalană. În domeniul prozei a publicat, tot în catalană, Els amors furtius (Iubirile furtive, 2000) şi Llegir al metro (Lecturi în metrou, 2013) pentru care a primit premiul Recull-Joaquim Ruyra de Proză 2012. Este membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Catalană. Poeziile traduse aici fac parte din volumul Asuntos interiores, apărut la editura Huerga & Fierro într-o colecţie de poezie care l-a publicat, între alţii, şi pe Nichita Stănescu cu traducerea volumului 11 elegii (Once elegías).

 

 

Rodolfo Del Hoyo

 

SCRISOARE FĂRĂ ADIO

 

Sper că…

la primirea acestei…

Ca de obicei

încă mai cânt ziua de mâine.

Acum ştiu că-i doar spre a rupe tăcerea.

Vreau să spun că…

Pacea nu e tăcerea,

omul dispare când vălureşte tăcerea

şi aerul

este

ca

de

carton.

Patul mi-e pustiu fără atingerea ta.

Vreau să te plâng, însă…

Cântecul acesta pentru zilele ce vin…

Adio nu ştiu să-ţi spun.

 

 

CA UN MELC FĂRĂ CASĂ

                      Lui Jordi Valls

 

Nu mai ţin minte

multele pachete de ţigări

pe care le-am fumat febril

în nopţi interminabile,

afurisita de singurătate

a sfârşitului de săptămână,

planurile de fugă

din neliniştea mea de nesuportat,

proiectele de viitor

înăbuşite în gin tonic.

Nu-mi amintesc prea multe,

uneori mărunţişuri:

bătrâna ţâfnoasă,

scundă, bondoacă,

stăpâna odăii,

canişul negru al vecinei de mansardă

cu mersul lui istovit şi înţelept

de câine bătrân,

fantasma unei voci…

Nu,

deja nu-mi mai amintesc mare lucru.

Curând o să mi se pară că n-am fost singur

şi că nu m-a durut niciodată

golul negru

ce mă aştepta zi de zi

dincolo de uşă

şi mi se lipea de suflet

ca un melc fără casă.

 

 

O POVESTE OBIŞNUITĂ

 

De ce să-mi scotoceşti prin trecut,

vei găsi o istorie obişnuită,

o să vezi un drum luminat

de poveşti şi fantasme lăuntrice,

pâcla de fum în nopţi ca aceasta

urmărită de mânie şi de clipe calme,

şi nesiguranţa şi chiria

etajului, şi datoriile şi mânia,

mânia, mânia şi neputinţa

confruntate cu rotirea fatală a lucrurilor.

Vei întâlni o poveste obişnuită,

tremurul dulce al unor seri calme

ca aceasta, adăpostită într-o îmbrăţişare,

plasa densă a unei răspântii

apăsând obscură peste mii de proiecte,

şi calea largă a unui sărut îndelung

întrerupând aerul, şi capul

înclinat în linişte pe un umăr.

De ce să-mi scotoceşti prin trecut,

n-am rădăcini în sânge,

am crescut în periferiile oraşului,

am crescut înconjurat de pereţi umezi

într-un demisol duhnind a rânced,

nu între cărţi şi nici în saloane largi.

Nu mi-am sfârşit şcolile, am muncit

cât am putut de la pubertate

în slujbe ce mi-au căznit trupul.

Ţi-am spus deja, o poveste obişnuită.

Atâta doar că am hrănit o ciudăţenie,

l-am citit pe Lorca într-o benă de camion,

străbătând oraşul în zori,

am scris poeme în closetul

unui atelier, icnind poate de greaţă.

Acum cercetez lumea cu privirea

perplexă şi scriu mai departe versuri

ce mă ajută să nu mor de scârbă,

căutând zi de zi lucirea

luminii cu care vreau să mă contopesc

spre a nu fi materie fără nădejde.

 

 

NESOMN

 

În străfundul nopţii portocalii

sunt balcoane îndepărtate,

reflexele de lumină ale televizoarelor,

rufărie întinsă alcătuind metereze

peste arhitectura improvizată

a acestei periferii.

Prin fum simt prezenţa ta,

mă văd scufundat în culcuşul ochilor tăi

unde sunt ca aerul

(pentru tine ştiu că aerul se manifestă

şi vibrează prin corpuri).

Un parfum de umbre lirice

dezmiardă nesomnul.

 

 

IREALITĂŢI

            Lui Ferran Anell

 

Urmez ritmul unui bas

(jazz fără nume pe unde);

un salon în penumbră

este cadrul perfect.

Trag cu încetul

o cortină misterioasă

de năluci azurii.

Îmi închipui degetele,

degetele mele lascive

căutând sălaşele

unde dorinţa aşteaptă:

căldura tremurătoare

a unor coapse ce ţipă

înfiorând lumina,

drumul voios

al unor sâni care râd

cu buzele lor de mătase.

Dintr-un spaţiu profund,

ancorat în real,

scârţâitul uşii

ignorându-mi intenţiile

în chip răuvoitor

îmi întrerupe jocul

de intangibile gesturi.

Concertul s-a sfârşit

fără să-mi fi dat seama

(niciodată n-am aflat numele

basistului). Bucata

care mi-a declanşat visul

va fi o mângâiere uşoară

în cine ştie ce alt moment.

 

 

GRĂDINA NAUFRAGIATĂ

                  Lui José Agudo

 

V-am căutat prin zile fără capăt

surpate – depărtate de-acum –

în vagile reflexe ale memoriei

(mereu am lipsit dintre voi

pierzând ocazia zilelor prielnice),

însă mâinile mele

însetate de căldura

unei prietenii învechite,

cântăresc cât o pierdere.

Chiar dacă anii trec

o să calc pe urmele grădinii naufragiate,

voi reveni în silă la ruine

să sorb aparenţa ferice

a trecutului nostru

chiar şi fără ochii reci ai înserării,

chiar şi fără mâini care să celebreze cuvinte

printre frunzele moarte.

 

 

PEISAJUL GRI RUPT DIN ŢIPĂT

(Poem în şapte tablouri)

 

1

Degetele mi-au crescut ca nodurile

cu teamă de cuvântul deschis de mâini,

cu teamă să schiţeze conturul lui robust,

fără să fie vreo voce

care să le poată stârni,

cu teamă viscerală

de-a le caligrafia

în lipsa unui miros viu

care să le poată pătrunde.

 

2

Peisajul era gri şi agoniza rupt,

rupt de ţipetele abia izbucnite,

slăbind lângă candelă,

printr-o crăpătură a ferestrei.

Desprins de mine, braţul meu fără sânge

apuca lemnul putred

al unui fuscel inutil

din scara ţipătului,

de asemenea ruptă,

şi din ea, din mâna mea,

înmugurea sufletul unei margarete,

floarea albă a destinului.

 

3

Se năruiau zidurile

şi o scurtă splendoare

a ţinut să-mi arate

că la sfârşit claritatea

ar urma să împrăştie

pâcla

de pe zgură.

 

4

Însă explozia umplu de mizerii

atmosfera.

Nu mi-am mai întâlnit zeiţele,

am pierdut calea

spre oracol

şi am simţit ameninţarea

frigului,

a buzelor sale de argint.

 

5

Am încurajat noii eroi

fără pic de efuziune

căci moartea aduce în lucruri

un fel de văl de umbră şi de fum.

 

6

Haosul neistovit,

spre care mă îndrept,

şi-a lăsat deschisă o fantă,

iar peisajul gri rupt din ţipăt,

odată uitată stupoarea de la început,

fu restituit paginii obscure

a tuturor originilor.

 

7

Dar nu umbră.

Cu destinul frânt,

sunt uscat,

dar nu umbră

şi nici paragină.

Mi-e dor de cuţit,

dar nu umbră,

mi-e dor de frunza brumată,

nici paragină.

O să deschid carnea orizontal

pe o linie plutitoare şi îndepărtată,

dar nu umbră nici paragină,

lumina se va mişca pe tăcute

şi voi fi cuvânt,

dar nu umbră,

dar nu paragină,

dar nu umbră.

 

 

Sebastián Mondéjar s-a născut în localitatea Múrcia, în 1956. A publicat, între alte volume, culegerile de poezie Un camino en el aire (Un drum prin aer), 1994, El jardín errante (Grădina hoinară), 1999, volum încununat cu cel de-al XIII-lea Premiu Internaţional de Poezie Antonio Oliver Belmás, precum şi o ediţie artizanală de versuri scurte intitulată Coplas de arena (Strofe de nisip), publicată în 2002. Poetul e şi muzician, percuţionist specializat în muzica de jazz. În recitalurile sale poetice îşi ilustrează de regulă unele texte cu interpretări muzicale, menite să pună în lumină relaţia străveche dintre poezie şi muzică.

 

 

 

Sebastián Mondéjar

 

 

SCUZĂ

             Lui Jesús Pérez Tenorio

 

Nu ştiu dacă viaţa

se înţelege tainic cu moartea;

dacă toţi paşii noştri

iau calea nimicului;

dacă de câte se întâmplă

ne previne vreun semn

pe care arareori îl vedem;

dacă există ceva care se salvează,

de parcă nu s-ar întâmpla;

nişte aripi fără direcţie,

o trăire secretă,

singură în certitudinea ei,

plăcută, invulnerabilă,

încăpăţânată, intactă.

Nu ştiu dacă viaţa

premeditează surprizele,

ne cumpăneşte uimirea,

ne apără sau ne hăituieşte

ori se joacă cu noi;

se joacă: ne consideră

părţi dintr-un întreg,

o mare partitură

unde fiecare măsură,

albă, neagră ori pauză

îşi are locul ei şi o misiune precisă.

Nu ştiu dacă există vreun zeu

care ne aţâţă sângele sau ni-l bea;

dacă viaţa-i a noastră sau nu,

ori dacă viaţa e alta.

Nu ştiu dacă-i deşert ignoranţa

sau îndoiala sărăcie cu duhul.

Dar ceva, în tăcere, mă întăreşte;

există în tăcere ceva

ce domină tăcerea şi nu întreabă.

Şi mă las purtat,

pentru că-i ca o oglindă unde se răsfrânge

îndrăzneţul, adevăratul chip

al unui suflet ce nu se teme să fie ce e.

 

 

MOŞTENIREA NOASTRĂ

 

Moştenirea noastră nu-i a noastră.

E înlăuntrul nostru.

Nu suntem moştenitori.

Suntem moştenirea însăşi.

 

 

DORINŢA DE A SCRIE

 

Când lumina visului străjer

nu-mi străbate, fugar, toată viaţa,

pofte de scris, ce sărmane sunteţi!

 

 

SANCTUAR

 

Uneori, scrisul

e cum ai vizita un templu;

e cum ai clădi un templu

şi l-ai profana.

Palmieri cuvioşi

sunt înaltele coloane ce sprijină

moscheea perfectă a nopţii.

Vizita mea tăcută o profanează.

 

 

FLACĂRĂ

 

Nu sunt eu acel ce te caută.

Tu vii în întâmpinarea mea.

Eşti viaţă în rugul transparent

unde totul se întrepătrunde şi se contemplă.

Eşti viaţă, nu imagine nici concept.

Singura senzaţie

e a însingurării.

O singură şi unică axă ne susţine.

Locuiesc în cerul unde te afli şi tu.

Mă învăluie aureola care te învăluie.

E lumea nevăzută a vieţii.

Existenţa, ce lucru fragil!

Iar în slăbiciunea ei, câtă tărie!

Nu încap nici întrebări nici răspunsuri.

Fiecare parte din mine

e martor al totului.

Nevăzută de viaţă, flacăra arde.

 

 

FLORI DE PĂDURE

          Lui Pedro Marín

 

Ia aminte la aceste flori, la prezenţa lor discretă

şi la sfiala cu care îşi risipesc parfumul.

Noaptea îşi închid petalele mărunte

iar acum, cu lumina, şi le deschid din nou.

Nimeni nu le-a semănat; nimeni nu le-a adus aici.

Aceste flori sălbatice, mereu libere în dârzenia lor,

fără ajutor încolţesc şi prosperă;

se caţără pe culme şi erupând în aer

îi restituie lumii sămânţa.

 

 

ÎN ALBIILE TIMPULUI

 

Nu există timp. Există timpuri.

Aşa cresc timpurile:

cum cresc şi plantele.

Dintr-un timp se naşte altul, şi altul

din cel care se ofileşte.

Din lujeri, frunze, petale, spini

iau formă timpurile;

din trunchiuri şi rădăcini invizibile.

În albiile timpului,

pe malurile timpurilor fac popas.

 

 

ZIDURILE CUVÂNTULUI

 

Să învingi, să învingi, să ne-nvingem,

fiinţe visătoare, trăindu-ne, prea singuri,

şi doar cu certitudinea că existăm.

Visele sunt ecourile tăcerii.

Ziduri ale cuvântului:

sunteţi ecoul unui vis.

Să învingi, să învingi, să ne-nvingem,

ca visul răsplătind osteneala,

ca misterul pentru miezul lumii.

Ziduri ale cuvântului:

tăcerea vă cimentează

şi tot tăcerea vă năruie.

 

 

OBÂRŞIA

 

Ce bine ştiu izvorul ce picură şi curge

chiar de-i noapte.

San Juan de la Cruz

În noapte, neîndoielnic

mă îndrept către tine,

obârşie ascunsă;

să plutesc în muzica

ţărmului tău liniştit.

Îmi domoleşti cugetările,

ce pricep şi ce nu pricep,

adevărurile, suferinţele

pe care poate le merit.

Apă vie fără timp:

măcar dacă viaţa

mi s-ar revărsa pe vecie

în albia ta invizibilă.

Îţi încredinţez visul meu,

omul care nu sunt.

 

 

PULS

 

Luceafăr de seară,

muşcată solitară

în balconul cerului:

chiar fără să te privesc, te presimt.

Scrisul mi-l luminezi;

razele tale mă pătrund.

Mai puternică ţi-e lucirea,

mai clară şi mai ferice

decât aceste versuri ce mi se rup din suflet,

şi care nu luminează nimic,

nici măcar calea

ce-mi stă în faţă acum.

Rostul meu e să rămân unde stau,

la fel cum tu pe boltă, închis în muţenie,

pulsezi uşor în întuneric.

 

 

Mateo Rello născut la Barcelona în 1968, Mateo Rello este poet şi totodată publicist, redactor şi colaborator al unor reviste şi periodice barceloneze, unele cu tradiţie centenară, precum Solidaridad Obrera, altele mai recente, precum Caravansari, revistă de poezie contemporană în limbile peninsulei iberice şi în arabă, publicaţie pe care o şi conduce de altfel. I s-au tipărit mai multe culegeri de versuri, între care Orilla sur (Ţărmul de sud), 2002, A lomos de salamandra (În spinarea salamandrei), 2009. Tot în 2009 i-a apărut Libro de cuentos (Cartea poveştilor), ale cărei poeme evocă oraşe istorice şi mitice în formula unei lirici de meditaţie cu profunde sugestii culturale.

 

 

Mateo Rello

 

Ciclul Variaţiuni pe tema infernului

 

 

PREFAŢĂ

 

Ce noimă aveţi, crepusculare,

triste oraşe ale viselor mele?

Niciuna din formele voastre nu-i gratuită.

Cine v-a rânduit cheile şi semnele

întipărite în noroiul tulbure

al fiinţei mele celei mai negre şi adânci?

În coşmaruri trufaşe, baroce,

v-am văzut de la un capăt la altul.

Apoi, revenit la starea de veghe,

am păstrat doar o frumoasă urmă,

magnifică amprentă nu mai limpede

decât rarele stampe care, în somn,

m-au iluminat şi m-au uimit.

Ca să menţin o urmă – nu prea fidelă –

din scurtul meu şi noroc şi condamnare

pun pe muzica versurilor

puţinul ce-mi rămâne din voi,

oraşe din umbra viselor mele

ca fructul ascuns sub coaja lui.

Ştiu că fără Piranesi şi fără Calvino,

fără Lovecraft, fără Dunsany, fără Poe

n-aţi fi fost aşa cum v-am visat,

că alţi lunatici tot atât de stimabili

vă acordă favoarea lor

– pasajul tăinuit de la nord-est,

nefericiri şi toane de flaneur,

ploaie, penumbră, ceaţa lui blade runner –;

voi ţineţi simultan de vis

şi de ce dă grandoare, patetism

anostei noastre vieţi: misterul,

acelaşi cu dorinţa.

Şi cu zbuciumul.

 

 

PRIMA CETATE

 

De multe ori ţi-am simţit, apropiată, limpede

prezenţa (repezi, uşoare atingeri

complice pe spate). Şi nu: niciodată

revers al Gloriei, ci dimpotrivă

măduvă a vieţii şi sare a lumii.

Până în noaptea asta de sfârşit de an

când mi-a fost dat să străbat

în vis bizara ta alcătuire.

Trezit în multe rânduri; printre altele

să lunec mi s-a întâmplat pe povârnişul

frumosului şi fiorosului coşmar.

Uimit şi tulburat ţi-am străbătut

bulevardele, cu răscruci, cu indicatoare,

câte unul pentru fiece rătăcire.

Iar după străzile şi pieţele

halucinante şi de vârstă incertă,

movila cu trepte largi

coborâtoare. Oprit pe ultima,

cu piciorul pe pavele de azur

– lumină de metal topit între băltoacele

pavajului vâscos, fără formă –

am dat cu ochii de întinderea mării tale:

eternitate ca de gelatină şi cerneală.

Acolo, cititorule, îţi vei întâlni vocea

dacă te cheamă, atunci când va fi nevoie

să bei sânge cald pentru a fi

ca Anticleea şi ca neînarmaţii,

lacomii ei tovarăşi de umbră.

 

 

CETATEA A DOUA

 

Am sosit şi am rostit absurd: Praia!

şi nu recunoşteam un oraş

ci o emblemă anume, parolă

dinaintea porţii către aventuri.

Ca niciun altul, nici visat

nici întrupat, ai fost pentru mine

plăcerea de-a călători: a intra într-un port

neştiut până azi, cu ochiul

care la început nu recunoaşte nimic:

nici podoabele şi gătelile oamenilor,

nici rânduiala gesturilor lor.

Şi la fel accentele pitoreşti

cu care se îndreaptă spre tine sub alte

nuanţe ale luminii nu-ţi sunt familiare.

Nu altceva este

ceea ce în secret

ne împinge

la călătorie: amăgirea să credem

că într-un loc anume renaşte lumea.

Iar asta îmi stârneşte cea mai vie

emoţie, oraş al oraşelor,

plin de semne noi – dar şi oraş absurd, şi motiv

de râs: apoi pe o anume terasă

cu aspect de patio andaluz

chelnerul ne-a servit cu retsina.

Erai dorinţa altei vieţi, erai

strălucirea altei vieţi cotidiene.

Rememorez năvala de culori

dintr-un bazar babelic şi splendid:

rumene rodii, bogăţie de lămâi;

ambra paharelor cu alcool,

parfumuri neliniştitoare ca amintirile

tulburi din odăile copilăriei.

Şi complicatele maşinării

cu precizie de verdict,

pe jumătate poem, pe jumătate jucărie,

de folosinţă neclară şi nesigură.

Visul mi se sfârşea în nişte băi

cu chip oriental. Printre aburi,

am exudat toxinele de peste zi.

Ca după o expiere

m-am simţit renăscând, în fine curat

de păcatul cel josnic: rutina.

 

 

CETATEA A TREIA

 

Şi iarăşi, oraşe, identitatea voastră

– modul de neconfundat în care niciunul

nu repetaţi alunecarea prin spaţiu –

vă conţine şi sfârşitul: distrugerea.

Când te-am cunoscut, dormeai

trist şi surpat într-un abis

unde unduiau precum peştii orbi

disperarea şi dezolarea.

O cavernă te închidea; era

vestibulul vast ce dădea

visului tău veacuri şi nefericire.

Afară lucea soarele; scenografia

aproape burgheză, aproape duminicală

semănând a grădină ori a staţiune de băi,

contrasta paradoxal

cu saloanele tale rotunde, întunecoase

care, ascunse, enorme, mă aşteptau

precum un fruct de tăcere şi umbră.

M-am înclinat ca săvârşitorul unui ritual păgân.

În ochii mei s-a ivit

orizontala linie trasată de lumină

între două straturi de beznă,

prevestind o sală enormă.

Uimit şi sedus, am văzut

dinaintea mea încăperea

cu coloane cioplite în aceeaşi

rocă, unde artistul păstrase

peisaje, cădiri şi datini,

frământate făpturi

sculptându-le

– scene zilnice ale unei vieţi

nici măcar recognoscibilă ca umană,

cu acea distorsiune caracteristică,

acea melancolie aparte

pe care secole de singurătate imensă

o imprimă lucrurilor ce-şi depăşesc

timpul, prăbuşindu-se în uitare.

Am avansat, mi se pare, dar de întâlnirea

cu o faleză de întuneric deplin

un sigiliu dureros m-a ferit:

era deja ceva teribil chiar de la distanţă,

ceva afund şi tainic încât n-am dorit

să aflu ori să-mi amintesc: mă trezea.

Apoi, cu gând mai limpede, am mulţumit

luminii matinale de aprilie.

Dar îmi doream să revin în încăperile tale,

să chem iarăşi heralzii

putreziciunii şi părăsirii.

Am închis ochii şi m-am afundat în vis.

 

 

A PATRA CETATE

 

Aurie lumină a înserării în Gotham

şi un vag aer febril îţi învăluie ruinele.

Dacă rea ţi-a fost faima înaintea sfârşitului,

ameninţarea te vizita şi ea.

Cine mă însoţea, ah, oraş

misterios al copilăriei mele imposibile,

floare de moloz şi de pulbere?

Dădeam târcoale, eu şi fantasmele tale,

prinşi de vraja acestei zidiri.

Magnifice semne confirmau

dârza ta legătură cu alte escale:

urme de străzi pe un teren mai înalt,

ferestre pentru uriaşi nostalgici.

Există poftă fără abuz şi fără desfătare.

Aici am putut să mă nasc pentru muşcătură,

acolo, pe cealaltă parte a plăcerii,

unde nişte ruine reamintesc mereu

auria lumină a înserării din Gotham.

 

 

A CINCEA CETATE

 

Nicicând n-am văzut hrană mai disputată,

nicicând una atât de greţoasă şi de săracă

precum a locuitorilor tăi diformi.

Şi la fel a fost şi a mea în visul acela.

Într-un şir de cubicule

fără uşi, îmi împărţeam îmbucăturile

cu un alt biet diavol, un furişat

supravieţuitor al radiaţiilor tale.

Nici pâine, nici carne, nici legume:

o teamă îngheţată ne-a adus vizita

nesperată ce ne-a luat prin surprindere.

 

 

A ŞASEA CETATE

 

Doar asta: un tăpşan întins

şi o prăpastie în ale cărei râpe

se cască obscure, uriaşe porţi.

Cetăţuie lăuntrică, năpădită de fum,

întârzii la palisada ta, prizonier;

eu, în pânzele de păianjen ale porţii tale.

Şi dorinţa sălbatică de-a intra şi-a vedea.

Şi teama de întunericul lipicios.

 

 

A ŞAPTEA CETATE

 

Oraş narcotic şi infect, insalubru,

îţi măsuram decrepitudinea

cu fantasmele mele, cu precauţiile mele:

morbide

faţete ale desfrâului

– ah, tresăriri de spaimă şi remuşcări!

Urmam periplul în cerc,

vertijul corpurilor, lăcomia lui.

E aici, mi-am zis, un oraş

ridicat pe grăsimea şi pe secreţiile

generaţiilor tale de oameni,

pe jilăveală, putoare şi murdărie,

şi totul macerat în puroi încleiat:

altă idee de pitoresc.

Şi tot aici, între delectarea

curbelor excesive şi a râsetelor

sardonice, mereu aceeaşi jinduire:

peripeţii pierdute, plăcere nedemnă.

 

 

CETATEA A OPTA

 

Ca nişte ochi de lumină pălită

sclipeau, în ultima dimineaţă,

cele două vitralii ale catedralei tale.

Cu oricâtă trudă, nu ţi-ai fi putut

ascunde splendoarea. Aşa că acum

printre faţadele cu mozaicuri,

sub cupolele tale de bronz înverzit

aleargă deja vocea derutei:

curând îţi vor copleşi meterezele

nemiloşii năvălitori barbari.

Împotrivirea fu dârză, sinucigaşă

apărarea, încât chiar şi în visul meu

soarta ţi-era decisă: nori de fum

umpleau văzduhul; turnurile cele mai de faimă,

înalte şi strălucitoare, ţi se prăbuşeau.

N-am ştire de fervoarea ta,

de erezia ori trufia ce te stăpâneau.

Ştiu că erai frumoasă şi-ai căzut.

Nu voi uita certitudinea morţii

plutind în corabia de negoţ

transformată în spital de campanie

pentru ultimii tăi soldaţi răniţi.

Şi mai greu o să uit dezgustul

care m-a scuturat auzind

zvonul vâscos, cântecul putred

al Nemerniciei ce, pe urma avangardei sale,

făcând să crape străzi şi pereţi,

vastă, străină, fatală, era pe aproape.

 

 

ULTIMA CETATE

 

Voi împrăştia vestea că tu chiar exişti,

mortăciune, metalică şi înaltă,

plină de coşuri de fum, pustie

sub pielea aspră de ţevărie

şi ascunsa rumoare a maşinilor tale.

Fiică a Capitalului mai curând decât a visării,

semn al unui timp ireversibil,

tu ai

ceva de platformă petroliferă

atinsă de măreţia obscură

pe care Giovanni Batista Piranesi

a imprimat-o în ale sale Carceri

d’invenzione;

dar eşti totodată un strident şi metodic

stup ambivalent de-al lui Fritz Lang,

paroxism al lui Eiffel şi Tardi.

*

Ce amintiri păstrezi, cetate rămasă la urmă,

despre un viitor străvechi şi redus la tăcere?

Talmeş-balmeş de industrie fără folos

ori estetică uitată şi rituală,

ţi-am numit seminţia; deja mă întreb

dacă dimineaţa ta ar trebui să ne aparţină,

– oh, fii ai lui Cain, mereu pe drumuri –

sau dacă nu cumva-i vorba de alt vis

din care facem parte şi ni l-au furat,

legendă finală

pentru o deposedare:

„Carnea bărbaţilor şi femeilor tale

ajunse festin în gâtlejuri metalice!"

 

Traducere şi note:

Mircea Opriţă

 

Mircea Opriţă. Scriitor complex şi cu o largă diversitate de lucrări, romane (Argonautica, 1970; Pasărea de lut, 1976; Cina cea mai lungă, 1983; Călătorie în Capricia, 2011), povestiri şi nuvele (Întâlnire cu meduza, 1966; Nopţile memoriei, 1973; Adevărul despre himere, 1976; Semnul licornului, 1983; Povestiri de duminică, 2010), versuri (Jocul cu vipere, 1972, Călătoriile din balansoar, 2012), piese de teatru pentru copii (Planeta părăsită, 1971; Eclipsa cea mare, 1981), comentarii critice şi sinteze de istorie literară consacrate genului science-fiction şi utopiei (H.G. Wells – Utopia modernă, 1983, Anticipaţia românească, 1994; Discursul utopic, 2000; Istoria anticipaţiei româneşti, 2007; Cronici de familie, 2008), eseuri privitoare la impactul ştiinţelor de vârf asupra vieţii şi civilizaţiei contemporane (Discoteca din Alexandria, 2007; Zodia manipulării, 2010; Ştiinţă şi violoncel, 2011), Mircea Opriţă împlineşte în această toamnă 70 de ani. Pe lângă creaţia originală, a manifestat încă din tinereţe curiozitate pentru poezia şi proza universală, din care a tradus în decursul timpului pentru revistele „Steaua", „Echinox", „Tribuna", mai recent „Poezia", „Arca" şi „Mişcarea literară". A publicat volume traduse din H.P. Lovecraft, Du Fu, H.G. Wells ş.a. În ultima vreme s-a arătat interesat în mod special de poezia spaniolă contemporană, traducând din Carlos Vitale, Marian Raméntol Serratosa, precum şi din poezia catalană. Acestora li se adaugă cei trei poeţi ale căror versuri, în selecţia traducătorului, se publică acum în revista „Arca".

 

 

 

inapoi la sumar