SCRIITORUL
ÎŞI TRĂIEŞTE cea mai mare parte a timpului în „lume". În „turnul de
fildeş" se retrage doar atunci când scrie sau când meditează asupra
veacului în care îi este sortit să-şi „îndure existenţa". Prin chiar
natura menirii sale, el îşi extrage esenţa (ideile, împrejurările –
conflictele, adică – şi temele) din mediul care, într-un fel sau altul,
l-a creat şi de care nu se poate rupe şi de care nu poate fi rupt de
nimeni. Ce vreau eu să spun este că, în afara voinţei sale, desigur,
scriitorul se află mereu în centrul universului său, lumea (cu tot ceea
ce implică asta) aflându-se mereu sub privirile şi sub judecăţile sale.
„Subiectul" său sunt lumea şi timpul în care trăieşte. Pe acestea le
priveşte el cu un ochi critic, dar şi nostalgic, necruţător dar şi
îngăduitor. Pentru că, la fel ca George Bernard Shaw, şi noi credem că „cel
care scrie despre el însuşi şi timpul său este singurul care scrie
despre toţi oamenii şi despre toate timpurile".
Gândurile de mai sus mi-au fost sugerate de textele care
alcătuiesc ultimul volum al lui Radu Ciobanu, volum intitulat Recurs
la raţiune. De fapt, ce face Radu Ciobanu în această nouă carte a sa?
După cum singur mărturiseşte, încearcă să dea „expresie unei opinii,
unei atitudini, cum îi şade bine unui cetăţean responsabil". Pentru că,
nu-i aşa? scriitorul trebuie să fie (şi) cetăţean responsabil. Adică să
fie răspunzător nu numai pentru faptele sale, ci şi pentru cele ale
timpului său. Un fel de paratrăsnet în care se descarcă toate energiile
lumii şi pe care el trebuie să le filtreze şi să le confere apoi o
logică şi o determinare. Volumul este alcătuit din două secţiuni. Prima,
intitulată „Opinii şi atitudini", pune laolaltă mai multe texte (publicate
în diferite reviste, cele mai multe în România literară şi
Orizont) prilejuite de lectura unor cărţi, iar în secţiunea a doua,
intitulată „Convorbiri", sunt reluate câteva interviuri realizate cu
autorul de Paulina Popa, Simona Branc, Anca Burs, Virgil Diaconu şi
Gabriela Chiciudean (cu studenţii săi).
S-ar părea că ideea centrală a cărţii lui R.C. este cea
de recuperare. Să recâştigi sau să reprimeşti un bun pe care l-ai avut
cândva şi care ţi-a fost luat cu sila sau doar l-ai pierdut din vina ta
sau a altora.
Ce ar avea de recuperat românii? Ce au avut ei şi nu mai
au, ce au pierdut ei „pe drum", ce li s-a luat cu forţa sau prin
înşelăciune sau doar prin subtilă şi perseverentă persuasiune ori prin
manipulare? La aceste legitime întrebări, Radu Ciobanu are mai multe
răspunsuri. Iată câteva dintre ele:
Să recuperăm ideea de Sărbătoare. Adică să nu mai
sărbătorim, cum se întâmplă de vreo 50, 60 de ani, ci să ne
bucurăm nu pentru că „s-a băgat" ceva, ci pentru că evenimentul acela ne
sărbătoreşte chiar pe noi. Citându-l pe I. D. Sârbu, R.C. conchide
spunând că dacă vrem să avem din nou Sărbătoarea noastră, „nu ne
rămâne decât să alungăm Zeul calp al sărbătoririlor demagogice şi
populiste" şi să reaşezăm cu roşu în calendar ziua de 10 Mai, adică
ideea de Regalitate.
„Spectacolul deplorabil al unei vieţi publice în care
promiscuitatea şi grotescul proliferează pe seama ignorării,
marginalizării sau profanării autenticelor valori" îl determină pe Radu
Ciobanu să aclame cu vehemenţă necesitatea recuperării elitelor.
Citându-i pe Eugen Ionesco („Aparţine elitei omul care este cel mai bun
în profesia sa") şi pe Al. Paleologu („Nu concep o societate democratică,
adevărat democratică, în sensul conservării societăţii civile şi
consolidării ei, decât sub un aspect elitar. Nu elitist. Elitar"),
Radu Ciobanu constată că „VIP-urile nu formează o elită, dar elitele
sunt alcătuite din persoane foarte importante, chiar dacă ele nu sunt
neapărat „vizibile", cum se zice acum, când „vizibilitatea" numeşte o
aspiraţie mai importantă decât prestigiul".
Dar şi alte „întâmplări" îl neliniştesc pe Radu Ciobanu.
Una ar fi cea legată de motivele (mai vizibile sau mai ascunse) „resuscitării
Ceauşescului în anumite media", alta ar fi „plăcerea unora de a
colecţiona titluri cu tarif" (cum le spune R.C.), de a cumpăra (la modul
propriu) diplome şi plachete onorifice (titluri fără nicio valoare, de
altfel) conferite de aşa numitele „institute din State" (Omul
Anului, Omul Păcii etc.). Nici trivialitatea şi lipsa de pudoare
întâlnite în unele scrieri literare nu îl lasă indiferent pe Radu
Ciobanu, cum nici pe lângă starea actuală a şcolii româneşti („sinistre
focare de insolenţă, trivialitate fiţe snoabe, dezmăţ, violenţă şi
criminalitate in nuce") nu poate trece fără a lua atitudine, fără
a o denunţa.
În eseul Recurs la raţiune (text care dă şi
titlul volumului) Radu Ciobanu pledează convingător pentru necesitatea „resuscitării
şi cultivării nobleţei spiritului", idee izvorâtă din lectura cărţii
Nobleţea spiritului. Un ideal uitat, scrisă de Rob Riemen. „Un poem
didactic", după cum spune H.R. Patapievici în Postfaţa volumului, „o
carte minunată, scrisă de un om care nu şi-a pierdut credinţa în
nobleţea şi puterea spiritului, (...) o operă stenică, salutară, într-o
vreme confuză, prielnică tuturor negaţiilor".
Dar despre „nobleţea spiritului" Radu Ciobanu vorbeşte
(implicit sau chiar explicit) şi în interviurile secţiunii a doua a
cărţii sale, mai ales în interviul semnat de Simona Branc. Aici el este,
cumva, în mediul său, mediu în care se simte foarte bine. Aici este
firesc în tot ceea ce spune, chiar dacă (după cum singur mărturiseşte)
nu are „vanitatea obiectivităţii, ci orgoliul subiectivităţii". Dar cum
se putea altfel, când întrebările Simonei Branc îl determină să se
întoarcă în timpul copilăriei, petrecut la Timişoara, să-şi amintească
întâmplări din acei ani, să se plimbe pe străzile şi bulevardele de
atunci, să recunoască şi să descrie oameni şi case care azi nu mai sunt,
comportamente şi atitudini care acum pot părea desuete. „Străzile din
jurul Tribunalului, de fapt străzile Cetăţii, au pentru mine un farmec
deosebit până în ziua de astăzi. De pildă, strada Eugen de Savoia, acolo
unde s-a născut şi tata la numărul 7, casă care există şi astăzi. Strada
Mercy, strada Pacha de astăzi, strada Griselini cu copacul meşterilor,
în care fiecare, când ajungea calfă, bătea un cui în el, şi se păstrează
şi astăzi acolo. [...] Erau apoi locurile pe care le vizitam cu părinţii.
Magazinele, de pildă, librăriile. Era o librărie celebră, Moravetz,
chiar pe strada Eminescu, ce leagă Piaţa Libertăţii de Piaţa Sf.
Gheorghe. [...] Era apoi Librăria „Globul", care azi nu mai există,
vis-á-vis de „Macul Roşu" sau „Trandafirul", tot la colţ cu strada
Griselini [...], specializată mai ales în geografie ..."
Pagini încărcate de seninătatea unei nostalgii bine
strunite, lipsite de patetism şi de încrâncenare, reuşeşte R.C. în acest
interviu. Ele pot fi citite şi ca o profesiune de credinţă a unui
scriitor care şi-a propus de la bun început să fie sincer cu el însuşi,
să nu-ţi trădeze scrisul, cu niciun preţ. O „poveste" încărcată de
parfumul subtil al aducerilor aminte, în care autorul vorbeşte despre
cărţile „de căpătâi" şi despre dascălii care au contribuit la formarea
sa, despre părinţi şi bunici, despre prieteni şi prietenie, despre
magazine şi cofetării care azi nu mai există, despre mode (cine îşi mai
aduce astăzi aminte de Malagamba?) şi, desigur, despre începuturile sale
literare şi despre scriitorii care i-au devenit prieteni mai apoi.
Recurs la raţiune este o carte care se citeşte cu
interes, scrisă de un profesionist al condeiului care nu vrea să-şi
înşele cititorii, cum nu vrea să se înşele nici pe sine însuşi.
