SĂ MĂ IERTE AUTORUL dacă, înainte de a
vorbi despre cartea domniei sale, voi vorbi puţin, la început, şi despre
mine. O fac nu din orgoliu, ci din dorinţa sinceră de a fi mai bine
înţeles. Când am fost copil, tata avea obiceiul să îmi citească uneori
(la lumina slabă, pâlpâitoare a lămpii cu petrol) poveşti poliţiste din
revista ungurească „Előre", istorii traduse ad-hoc de chiar tatăl meu,
care făcuse clasele primare „la unguri". Protagonistul, eroul, viteazul
care ieşea mereu învingător din dura luptă cu „răul" se numea Pogany (nu
ştiu dacă era scris cu i sau cu y la sfârşit, dar eu am ales, nu ştiu de
ce, poate că sună mai ungureşte, varianta cu y). Serialul cu care mă
delecta tata avea un titlu generic: Pogany munkában. Cum ar veni, Pogany
la lucru, la treabă, adică Pogany în acţiune. Judecând după calitatea
hârtiei pe care era tipărită (cam de doi bani), respectiva publicaţie o
fi fost şi ea una de mâna a doua sau a treia. Poate că şi povestirile
vor fi fost de acelaşi nivel, dar ele au avut cel puţin o calitate:
mi-au deschis interesul şi plăcerea de a citi literatură poliţistă. Aşa
am ajuns, mai târziu (trecând, inevitabil, prin genul S.F., la care m-am
oprit, ca orice adolescent, vreo doi, trei ani), să-i cunosc şi să-i
„gust" pe marii creatori de romane poliţiste, pe maeştri, cum ar veni.
Adică pe Dashiell Hammett, pe Sir Arthur Conan Doyle, pe Aghata
Christie, pe James Hadley Chase, pe Raymond Chandler (atenţie la Philip
Marlowe, de care şi George Arion pare cucerit) şi pe George Simenon, ca
să pomenesc doar numele unora dintre ei.
Multă lume se întreabă dacă romanul poliţist aparţine
literaturii (cu L), sau este doar un „produs de larg consum", bun numai
să-ţi petreci cu el mai plăcut timpul liber sau să treci mai uşor peste
neplăcerile sau plictisul unei călătorii lungi şi obositoare. Camil
Petrescu (în volumul Teze şi antiteze) spune că nu, pentru că e
scris prost şi are personaje sumare (numai că el se referă la o carte
periferică a lui Edgar Wallace, carte deloc reprezentativă pentru tema
în discuţie). Mircea Eliade (ca să rămânem la ai noştri) priveşte cu mai
multă înţelegere acest tip de literatură, acceptându-l ca atare, iar G.K.
Chesterton chiar sare în apărarea lui spunând că „din nenorocire, mulţi
nu-şi dau seama că există şi romane poliţiste bune". Acum, ca s-o luăm
mai de-a dreptul, nu cred că poate spune cineva (cineva de bună credinţă)
că Nechemat în ţărână sau Gambitul regelui ale lui William
Faulkner nu sunt literatură. Şi, de asemenea, nu cred că Dashiell
Hammett (măcar cu Cheia de sticlă) a intrat în mod fraudulos în
istoria literaturii americane.
Dar, să ne întoarcem la cartea lui George Arion.
Fortăreaţa nebunilor a apărut anul acesta, la „Crime
Scene Publishing", în condiţii grafice impecabile. Volumul are şase
părţi cu, vom vedea, subtile legături între ele. El se deschide cu un
Prolog, se continuă cu capitolele Sanatoriul alb, Arestul alb, Scriptul
la un scenariu de film care nu se va face niciodată (un fel de trecere
în revistă a evenimentelor, dar nu numai), Ultima şi se încheie cu un
Epilog.
Nu voi face acum greşeala să povestesc subiectul cărţii.
Voi spune doar că în ea se dezvoltă mai multe „istorii": povestea unui
miliardar bătrân (pe averea căruia se bat neamurile şi unii colaboratori)
care este înlocuit cu o sosie (el fiind, de fapt, mort de mai mult timp);
cazul unui sanatoriu misterios în care se practică (în cel mai pur stil
securist) spălarea creierilor celor care se opun „regimului", sau doar
intenţionează să facă asta, sau sunt doar bănuiţi că ar fi în stare să
se gândească la aşa ceva; în continuare, se dezvoltă un scenariu care
vrea să demonstreze că moartea Maestrului (cel mai mare poet român,
Eminescu, desigur) nu a fost întâmplătoare şi nu s-a petrecut aşa cum
ştie toată lumea, ci s-a datorat unei conspiraţii.
Ei bine, toate „cazurile" de mai sus au ceva în comun:
pe de o parte faptul că în toate este prezentă (mai pe ascuns sau mai pe
faţă dar, de regulă, mai voalat) o societate secretă – ATHANARIC –, cu
ramificaţii în toată lumea, şi care urmăreşte acapararea puterii prin
mijloace, ca să spun aşa, neconvenţionale, adică prin controlul şi
supunerea minţii oamenilor, şi, pe de altă parte, faptul că în toate
astea îşi bagă nasul un personaj simpatic, ziaristul Andrei Mladin, de
la revista „Flacăra". De ce spun simpatic? Pentru că chiar este. Pentru
că se îmbracă casual „în fiecare zi" (aşa cum ne îmbrăcăm şi noi,
mai mereu). Pentru că îi plac băuturile fine (cui nu-i plac?) şi, deşi
trecut de prima tinereţe, încă se simte atras de femeile frumoase şi
inteligente (dar şi ele sunt atrase de el), pentru că se simte liber
chiar şi închis într-un spital de nebuni, pentru că îşi cunoaşte foarte
bine „lungul nasului"(de aici, o autoironie de foarte bună calitate),
pentru că are umor, pentru că nu e încrâncenat şi patetic (ba, din
contră), pentru că..., pentru că..., pentru că... Pentru că, măcar din
când în când, ne-ar plăcea şi nouă să fim Andrei Mladin. Adică să avem
curajul şi forţa şi nebunia de a ne lua la trântă, singuri, cu RĂUL,
înarmaţi doar cu ironia şi umorul lui, dar şi cu perseverenţa şi
încăpăţânarea unui buldog care ştie să şi râdă, nu numai să mârâie. Dacă
ar fi să-i reproşez ceva lui Andrei Mladin, ar fi faptul (cu totul şi cu
totul mărunt şi neînsemnat) că bea votcă şi nu vodcă, aşa cum bea
toată lumea.
Fără îndoială, cartea lui George Arion este bine scrisă
şi uşor de citit. Când spun asta mă gândesc la limpezimea stilistică a
textului, la ritmul şi cursivitatea lui, la buna şi frumoasa (şi corecta)
limbă română folosită de autor, la puterea sugestivă şi, nu în ultimul
rând, la însuşi „scenariul" după care a fost construită cartea, unul
minuţios, nimic din ceea ce se petrece în ea nefiind gratuit sau
întâmplător.
La sfârşitul fiecărei poveşti citite de tata trăiam un
sentiment de satisfacţie (desigur, nu una estetică): răul fusese încă o
dată biruit, iar binele (cu ajutorul lui Pogany al meu) ieşise
învingător, aşa că mă puteam duce liniştit la culcare. Nu aceeaşi stare
m-a cuprins terminând de citit Fortăreaţa nebunilor când, printre
altele, aflu că unul dintre „cei răi", în loc să-şi primească pedeapsa
binemeritată, ajunge ministru. Dar, la ce să te aştepţi în România de
azi? Doar trăim alte vremuri şi alţii sunt oamenii.
George Arion se poate considera, totuşi, un autor
fericit. Iată că şi-a (re)găsit (în personajul Andrei Mladin) tovarăşul
de drum perfect, care îl va însoţi cu siguranţă până acolo unde vrea, ca
orice scriitor, să ajungă. La scrierea altei cărţi.
