SINGUR
ÎN LUME nu sunt nimic, spunea
odată Karl Jaspers. Descoperirea celuilalt deschide spaţiul dialogului,
al dezbaterilor de idei. Aceasta bucurie de a fi cu celălalt vine să
infirme constatarea sartriană infernul e în celălalt. A avea o
altă opinie nu înseamnă a fi împotrivă. Diversitatea părerilor,
dezbaterea lor cordială deschid perspective noi asupra înţelegerii
alterităţii. Astfel, celălalt, străinul, îţi devine partener într-o
discuţie în care fiecare experimentează în propria personalitate. Cartea
de faţă* îşi propune un asemenea demers. Îmbrăcând forma dialogului,
cinci personaje (L, M, N, V, Z) se lansează în tot atâtea exerciţii
euristice, ghidându-se după motoul ionescian: Nu răspunsul este cel
care luminează, ci întrebarea. Cartea demonstrează că atât
personalitatea intervievatului face discuţia captivantă, cât şi
abilitatea, tehnica, metoda intervievatorului de a-i lumina
personalitatea. Ceea ce contează este metoda (socratică) de a scoate la
iveală, prin întrebări, problemele lumii în care trăim: „Lumea în care
trăim (…) este complicată, deci e foarte periculos să o abordăm simplist";
(…) „Dar noi aici ce facem? Conversăm. Mai şi gândim un pic, nu?"
Autorii, buni cunoscători ai dialogurilor platoniciene, ştiu că într-o
conversaţie fiecare deţine adevărul, dar într-o formă confuză şi fără a
fi conştient de asta. Rolul întrebării e de a trezi, de a scoate
receptorul din pasivitate şi de a-l face să preia iniţiativa dialogului.
Câteva idei aduc demersurile interogative ale autorilor:
multitudinea afilierilor şi dezafilierilor proprii fiinţelor individuale
şi entităţilor colective din societăţile contemporane; responsabilizarea
gândirii politice pentru impasurile şi eşecurile ei istorice. „Gândirea
eminamente politică e cea care a asistat şi ghidat acţiunea umană de
guvernanţă în domenii decisive – războaie, educaţie (…) cu consecinţe de
tot felul, şi bune, dar mai cu seamă rele"; (…) „Gândirea politică e
chemată să dea seama de o serie întreagă de prefaceri prin care trece
lumea aflată în pragul mileniului trei".
Continuând Riscul gândirii (1991, „Humanitas"),
dialogurile propuse pornesc de la cinci teme (afiliere; contact şi cadru;
stat, societate, familie, individ; gândire politică; ajutor) şi
realizează o analiză articulată, prudenţă în verdicte, dileme
reinterpretate, considerente generale demolate, dar şi câteva studii de
caz, toate în ideea construirii unui parteneriat autentic al gândirii cu
praxisul.
Pentru cine se încumetă la o despicare a firului în
patru, cinci, şase…, atunci cartea lui Sorin Vieru şi Terente Robert,
Noile riscuri ale gândirii politice, e exact ce le trebuie. O
lectură dificilă pe caniculă. O ambiţie a autorilor de a-l trezi pe
cititor din pasivitate şi de a-l face cu orice chip să gândească.
