PARTEA
LUI CORNEL UNGUREANU, Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale,
apărută la un an de la moartea celui mai important poet din vestul ţării,
retras la Jimbolia, cuprinde un dosar serios, un şantier în lucru care
îl pune pe poet într-o relaţie nouă cu subiectul preferat al criticului
din ultimul deceniu şi jumătate, „Mitteleuropa periferiilor". Biografia
şi opera se află într-un strâns dialog, în viziunea criticului care l-a
cunoscut pe poet şi i-a sprijinit proiectele. Jurnalul cu Petre Stoica
din primul capitol, „Câteva drumuri la Viena", e un document viu şi
pitoresc asupra farmecului personal şi carismei poetului, retras într-o
margine de ţară. De fapt asta este şi miza eseului: documentarea
proaspătă şi istoria vie, cu tâlcul întâlnirilor şi al întâmplărilor, cu
perspectiva creatorului care „îşi trăieşte stilul" în mod nestingherit
şi atunci când călătoreşte şi atunci când scrie şi atunci când suferă.
Criticul cedează aici pagini întregi cronicarului de ocazie ori de câte
ori se întâlneşte cu personajele cărţii Belgradul în cinci prieteni,
„cei cinci magnifici", sau cu alţi scriitori din imediata apropiere:
Livius Ciocârlie, Mircea Martin, Ion Cocora, unii deveniţi umbre, Vasko
Popa, Sorin Titel, Mihail Avramescu, Iosif Costinaş, Ioan Flora.
Criticul evocă şi împrejurările în care călătoresc împreună la Satu Mare
unde i s-a decernat poetului Marele Premiu, prilej de rememorare a unor
prietenii (Nichita, Grigore Hagiu, Modest Morariu), dar şi a unor
legături memorabile cu literaţii vienezi de care a fost apropiat prin
intermediul mentorului său, A. E. Baconsky. Momentul „Steaua" şi
periplul vienez al poetului nu are necunoscute pentru autorul
Istoriei secrete a literaturii române: „El s-a vrut mereu anacronic
pentru a refuza comandamentul oficial, fie el instaurat de propaganda
roşie, fie de criticii în vogă. El este autonom, independent, pe cont
propriu. El este poetul care îşi trăieşte stilul".
Miezul analizei criticului îl constituie capitolele „Blânda
arheologie a lui Petre Stoica" şi „Poemele crepusculare", după ce au
fost analizate antologiile publicate de poet şi locul său în
fundamentarea conceptului de „Europa Centrală". E relevată dubla natură
a poetului în prima perioadă de creaţie; condiţia sacerdotală, aproape
festivă a unei nobile sensibilităţi, în contrast cu condiţia de clovn.
Miniaturile absurde din lirica sa, ironia subversivă şi relaţiile cu
poezia lui Vasko Popa îi prilejuiesc criticului observaţii judicioase şi
subtile. Întemeietorul geografiei literare leagă destinul poetului nu
numai de barocul bănăţean ci şi de cetatea Simboliei şi de spaţiul
Tristiilor, la începutul mileniului trei. „Insomniile bătrânului – scrie
Cornel Ungureanu – sunt legate nu numai de amurgul poetului, ci şi de
dezastrele spaţiului căruia a vrut să-i dea o identitate. Poeziile
marchează intrarea în timpul nefast al lumii, într-o kali yuga a răului
atotcuprinzător. Provincia, protectoarea valorilor umile, e, de data
aceasta, asasina lor."
Topografia liricii şi imaginile locului din apropierea
graniţei capătă în poezia sa o ilustrare aparte. Poezia senectuţii e
dominată de resemnare şi ironie amară. Proiectele bătrâneţii, Fundaţia
româno-germană, Muzeul presei, se îmbină cu cronica exilului său
voluntar. Pe de altă parte atitudinea sa civică şi vocaţia de gazetar (a
fost o vreme redactor-şef al ziarului P.N.Ţ., „Dreptatea") se îmbină cu
condiţia pamfletarului şi a formatorului de opinii. Cornel Ungureanu
întregeşte „dosarul Petre Stoica" cu capitolul „Simetrii, asimetrii" în
care figurează numele unor scriitori care s-au intersectat cu opera sau
destinul poetului şi au fost interesaţi de spaţiul bănăţean. Epilogul e
o încheiere rotundă a volumului, cu fragmente din jurnalul anilor din
urmă, una din călătoriile în care criticul l-a însoţit pe poet. Cartea
lui Cornel Ungureanu este un omagiu prietenesc şi un studiu
indispensabil pentru istoria literară.
