FI AZI Octavian Goga un poet prăfuit şi depăşit. Dar
pentru că a trăit o istorie pe muchie de cuţit, între agonie şi
renaştere, exaltând proiectul naţional şi scriind o literatură „a
exasperării", merită să priveşti înapoi cu înţelegere şi să-l readuci în
discuţie printr-o relectură detaşată. Ar mai fi de adăugat un motiv în
plus în favoarea recitirii sale. E vorba de destinul dramatic al unui
poet care se stinge la 57 de ani, doborât de zbucium şi de neputinţă.
Înainte de Marea Unire fusese „cântăreţul şi soldatul, profetul şi eroul"
(p. 8). Nu înainte însă de a comite şi unele greşeli care l-au rupt de
lume şi de ţară. Nu întâmplător îşi va numi un volum de versuri
Cântece fără ţară şi redundant poezia care deschide cartea Fără
ţară.
Iată, aşadar, destule motive care l-au determinat pe
Cornel Ungureanu să reviziteze colecţia „Canon" a binecunoscutei edituri
braşovene „Aula" cu o nouă monografie. După ce îl reciteşte pe I.
Slavici, criticul rescrie şi comentează date importante din bio-bibliografia
unui poet care s-a impus definitiv în lumea literară o dată cu apariţia
primului volum de poezii (1905). Prin Rugăciune a vrut să se
definească prin opoziţie faţă de Eminescu, dar în realitate e vorba doar
de „buna aşezare a modelului". Plugarii este „prima imagine-sinteză"
a operei sale poetice. În acelaşi spirit semănătorist scrie Clăcaşii
unde insistă asupra suferinţei oamenilor pământului, dar poezia
ilustrează şi „voluptatea contestatară a poetului revoltat". Poezia a
fost scrisă în grădina de la Charlottenburg din Berlin. Oltul
echivalează cu „o geografie literară". L-a scris la Budapesta, înainte
de a-l vedea la Călimăneşti-Căciulata, unde a stat o lună, pentru că
pregătea Ne chiamă pămîntul. Piesa Domnul Notar a scris-o
în 1913, când a candidat ca deputat în judeţul Arad. În trei luni de
propagandă electorală, umblând din sat în sat, a strâns material
suficient despre administraţia statului maghiar şi despre frământările
românilor sub apăsarea acesteia.
În ţară, O. Goga era apropiat de Coşbuc, Şt. O. Iosif,
Dimitrie Anghel, Vlahuţă (n.n. care i-a fost naş în prima căsătorie, cea
cu Hortensia (Tani) Cosma, care a durat 14 ani), dar mai ales cu Ilarie
Chendi. L-a vizitat pe T. Maiorescu care-i socotea poezia impersonală şi
l-a sfătuit să scrie poezie erotică. Îl aprecia mult pe Caragiale, în
care vede „cea mai strălucită manifestare a neastâmpărului intelectual
românesc". Sursa acestor întâmplări este Alexandru Hodoş, „unul dintre
fidelii de cursă lungă ai poetului" (p. 15).
În problema relaţiei cu poezia maghiară, criticul face
analize înnoitoare. Goga a oscilat între două modele: Eminescu, care
trebuia urmat „prin diferenţiere" şi Petöfi, „poetul revoltei exemplare".
Dorinţa de a-l traduce pe Madach a fost determinată de „un impuls
eminescian totalizator". Tragedia omului l-a purtat spre Goethe,
spre arhetipurile din Faust, spre Mume. Ady Endre este „poetul
unei revolte adânci" care îl apropie de Goga. Când acesta se afla
întemniţat la Seghedin, datorită unui delict de presă (1912), Endre îi
trimite o scrisoare de încurajare. Impresionat de tonul frăţesc al
epistolei, Goga îi va răspunde. Între preferinţele sale literare se află
poezia germană din veacul al XIX-lea, căci în grandilocvenţa poeţilor
francezi romantici vede „mai mult retorică decât sinceritate şi
spontaneitate". Îi aprecia totuşi pe Beaudelaire şi Verlaine. Singura
carte care l-a zguduit a fost Raskolnikoff. Efectul lecturii a
ţinut un an, timp în care şi-a schimbat concepţia de viaţă. Astfel
ajunge ca, la 20 de ani, să-şi elaboreze o întreagă teorie morală.
Intenţiona să se întoarcă în sat, să refacă viaţa strămoşilor săi, să se
însoare cu o fată din sat şi să-şi zică Ion Botezătorul. Din căsătoria
lor era convins că s-ar fi născut Mesia. Cu numele său ar fi intitulat
şi o carte pe care vroia să o scrie.
În concluzie, o monografie Octavian Goga reuşită,
instrument de lucru pentru elevi, studenţi şi cititori mai mult sau mai
puţin inocenţi. Presimt că autorul ei nu se va opri aici. Cine va urma?
Poate Ion Agârbiceanu. În orice caz, un scriitor din Mitteleuropa
periferiilor, toposul în care istoricul şi criticul literar Cornel
Ungureanu se simte acasă.
O