AM
PROBAT REGIMUL Babeţi un an şi jumătate şi pot declara că funcţionează.
O fac din convingere, nesilită de nimeni căci, deşi mi-a fost colegă de
facultate, deşi o iubesc de câţiva zeci de ani, n-am vorbit de ceva
vreme. Ultima dată mi-a spus la ora asta suni? şi nu mi-a picat
bine. Probabil era „zob", cum spune singură. Programul ei nu se bazează
pe cifra şapte, nici pe brăţări şi inele cu magneţi şi nu cere mare
efort. Cumperi cartea*, o citeşti şi-ţi vezi de treabă. La scurt timp nu
mai eşti acelaşi om, reînveţi gustul vieţii şi-ţi place ce ai devenit.
Mărturisesc că aveam habar de Secretul Adrianei,
dar n-am citit regulat textele din „Suplimentul literar". Acum, când
toate s-au adunat într-o carte, cele 101 de pastile îşi fac efectul mai
rapid şi mai cu spor. Ca o adevărată Şeherezadă modernă, ea reuşeşte în
mai puţine nopţi / zile să ne ţină spiritul treaz şi inima deschisă
pentru a putea traversa realitatea ternă, dacă nu agresivă, în care
trăim. Leacul ei „e ceva bun de alinat surpările de suflet, mohoreala,
tristeţea leşiată" (p. 5), dezmorţeşte şi înseninează. Ceea ce ajungem
să simţim împreună e când „inimă uşoară", mulţumire, când elan sufletesc,
încântare ori entuziasm. Şi peste toate bucurie (măruntă, mare), chiar
şi bucurie la pătrat sau la cub (când trăieşti bucuria altora).
Dar să o luăm pe îndelete. În prima secvenţă a cărţii (Maculator)
apar creionate şase autoportrete de autor. Se vede imediat că acestea nu
sunt redactate de cineva cu o identitate oarecare, ci de o femeie care
visează să devină scriitor (sic!). Adăugăm, fără reţinere, care este
deja, mai ales pentru acei cititori inocenţi care nu-i cunosc palmaresul
de invidiat. Din destinul ei fac parte şi cele două bunici prezente într-un
text ce conţine „in nuce" un subiect pentru un viitor „Roman", atât de
jinduit în paginile cărţii. Nu degeaba numele de scriitori care abundă
în carte sunt, majoritar, romancieri: Joyce, Th. Mann (cu „Faust"-ul
citit la „cinşpe ani şi 4 luni"), Proust, Camil Petrescu, Mircea
Nedelciu, fraţii Florian, Nina Berberova, Dickens, D. Vighi, Radu Pavel
Gheo, Stieg Larson, Attila Bartis etc. De aici am aflat că Adriana a
moştenit „claia de păr negru" (pe care o invidiam încă din anul întâi!)
de la „prima" bunică. Sarsanela este o poveste despre „cărăuşitul
în vremi de restrişte", despre istoria cu i mic, cea înghesuită în
bagajele aruncate în cârcă femeii, ca o „probă de bărbăţie". Cele două
întâmplări narate sunt scrise cu aplomb şi se încadrează în categoria
estetică a râsu-plânsului: „strâng de la redacţie maldăre de manuscrise
vechi, ziare şi reviste; adun zeci de cepuri de lemn din sulurile uriaşe
de hârtie pe care le vânez în tipografie noaptea, o dată pe săptămână,
când scoatem «Orizontul». Nu pot să uit cum Păsăroiu, pe care-l strig
Păsă, paginatorul de la «Drapelul roşu» mi le înşira pe-o sfoară groasă
cât degetul, ca să le pot atârna de gât ca pe un colier, şi cum merg
noaptea spre casă cu ele bălăngănite pe piept." (p. 77). Nu lipseşte
nici hazul de necaz, căci, hârşită cu viaţa, femeia bărbată îşi dă curaj
pentru a ieşi la mal din orice încercare, păstrându-şi candoarea din
copilărie, sugerată de fredonarea cu voie bună a neuitatului „o-di-ri-di-di-na
u-ha."
Cartea nu e jurnal şi totuşi e, de fapt sunt două „de
campanie" în care se observă preocuparea de a nota stări, senzaţii,
gânduri, dar şi lucruri intelectuale, să nu rămână un simplu inventar de
chestii medicale. Nu e roman dar totuşi e, unul subiectiv scris la
persoana întâi. Are epică, flux epic, înregistrează întâmplări, amintiri,
vorbe, gesturi, fapte, ştiri, cărţi, filme. La întâmplări participă
personaje: sora Jaroslava, Alexandra din Montreal, Miţă, colegul de la
engleză, liceanul Ionuţ, Richi Richi, „iancheu printre friţi" şi invers,
Kurt Toni din Sînpetru. Adriana şi alter ego-ul ei, „amicul demolator de
fiori" care nu scapă nici un prilej de a-i tăia elanurile de scrib.
Adriana şi mama ei. Şi mulţi, mulţi alţii. Ca tehnici narative
stilistice se folosesc reluările, evocarea, inserturile livreşti: „Trag
aer în piept, dau de pământ cu crengile, salt sacul de cărbuni în braţe,
îl târâi gâfâind până în pivniţă, urc treptele înapoi şi mă năpustesc
triumfătoare în hol ca Amazoana în cort la Alexandru Macedon." (p. 81).
Finalurile mai ales te scot, uneori, din comoditatea lecturii şi te pun
să descoperi secretul încifrat în text: „Ce ziceţi? Sună bine nouă
absolvenţi în trei librării! Mai gândiţi-vă până săptămâna viitoare:
sună bine?" (p. 151). Reînvie locuri, şterge de praf cuvinte, ba pe
unele le formează singură: triluie, bucuriolog, hăbăucă, ceată
estudiantină, jubiloteca, poemaţioane, zărgheală, Stonşii, sarsaneliada
etc.
În oglinda textelor se vede personalitatea autoarei.
Omul de litere care citeşte, scrie, îşi îngrijeşte mama, o creşte pe
Oana; se entuziasmează în faţa tinerilor cu idei şi proiecte; se
documentează în vederea scrierii unor cărţi ambiţioase, căci are ea, la
rândul ei, o grămadă de proiecte; îşi laudă oraşul, e mândră de istoria
Banatului, de evenimentele grandioase din urbea timişoreană şi din
împrejurimi; ţine cu plăcere cursuri cu studenţii, semn că nu-i totul
pierdut în universităţile noastre; participă la întâlniri realizate sub
egida ICR de la noi şi din Europa; călătoreşte mult în ţară şi-n lume şi
de peste tot adună amintiri memorabile; are atitudine civică, e hotărâtă
să facă „santinelă", să rămână „pe baricade, de veghe în lan", pentru a
păzi ce-a fost câştigat o dată cu Revoluţia; are puteri supranaturale,
vindecă dureri de cap şi de spate şi aduce înviorare celor abătuţi; are
idei, cum e cea care a adus concordia între generaţiile poetice; are
simţ al umorului; lipsită de egoism, descoperă miracolul perechii la
prieteni şi, deşi singură, se simte oficial bine. E emoţionantă dorinţa
ei de a fi mai bună: „Mă întreb numai (n.n. în legătură cu câinii
maidanezi) de ce îi las mereu baltă, de ce îi mângâi în grabă şi închid
repede poarta, să nu se strecoare cumva înăuntru. Şi de ce nu mă pot
uita înapoi să-i văd cum aşteaptă." (p. 285); are ceva din parfumul ei
„ultra-select, grav şi plin", „o tristeţe surâzătoare" şi „o împăcare
înaltă, superioară şi senină" (p. 241).
Concret, din regimul ei strict „bucuriologic" am reţinut
următoarele: jocul de-a „Cooperativa Higiena", jocul cu câinii maidanezi
şi jocu-n doi de pe Criş, muzica (L. Cohen, Garbacek, jazz, Miles
Davis), grisul cu lapte, mirosul unei zambile, „Pinocchio şi Buratino",
Selma Lagerlof, „Memoriile lui Hadrian", prozele lui Sorin Stoica şi în
general cărţile percepute „ca nişte frânghii salvatoare", filmele (şi
cele poliţiste şi ale noastre palmate), un langoş bun, un afiş haios (de
genul „Geppetto – sicrie la comandă"), pusul murăturilor, mersul pe
străzi necunoscute, librăriile şi Anticariatul, raiuri pământene.
Prietenii, cei 12 cu care face chefuri adevărate care durează de 20 de
ani şi toţi ceilalţi. Florile, păsările, câinii, pisicile. Natura: „Era
atâta linişte şi bine încât cred că am fi putut să mergem fără oprire
până a doua zi. Iar când am ajuns în livada de la marginea satului şi am
început să mâncăm de pe crengi, mânjite până la urechi, cireşe negre,
cărnoase, în ochi ni s-a aprins o bucurie mare, de parc-am fi ieşit pe
Fifth Avenue cu câte un Louis Vuitton ţinut lejer de toartă" (p. 256).
Simţiţi cum poate învia bucuria? Şi n-am spus încă tot
despre această minune de carte care se întinde „de totului tot" pe 298
de pagini.
