Lecturi paralele

Petru M. Haş

 

Cu Stanca la o ţigară*

 

„Sunt puţine de făcut, aş mai ajusta poate/ şoldul..." (skycam) zice poetul Rareş Moldovan în recenta sa plachetă de versuri apărută la Editura „Vinea". Amurgul desenat de poet este de un ocru flamand, de vor fi visat flamanzii astfel de ocruri: „famată domnişoară cu pete de muştar/ plutind tot mai sus fără articulaţii." Dovadă că şi diafanitatea poate surâde senzual.

Fiorul vieţii refuză să dispară doar atunci când ea ajunge a fi confecţionată din materie de ambalaj: „în acvarii precizia genitală şi/ inimile mele de carton/ hămăie la lume dinţii lor/ de carton". Timpul se arată tot mai gol, omul este resuscitat de memorie: „am apucat vremuri mai pline/ palestrele incandescente au alintat... deh" (foamea şi forma inimilor de carton)

Ipostazele lirice sunt deconcertante: „aş mai spune ia-ţi perna ta strînge-o/ în braţe, sărută-i striaţiile/ uite înăuntru splina mea de azbest." (idem). Cineva urcă „de sub conducte de sub asfalt", iar japonia, (cea mai rămas din ea?), e „japonia de oţel inoxidabil". Mai mult ca oricând, acum ar trebui pusă-ntrebarea de ce/ pentru cine mai scrie omul în forma numită convenţional poezie. Poezia lui Rareş Moldovan pare să avanseze un eu liric retras/ închis/ ferecat într-al său intelect/ subiect unde are a desluşi taine, a monta piese sustrase lumii reale sau lumii presupuse a fi reală. Ideea despre un poet care ar scrie doar pentru sine, soluţia limită a poeziei cu circuit închis, pare totuşi să nu se fi instaurat încă, pentru că, atunci, toate celelalte forme personale (vezi „alţii", „ne", „ta") s-ar exclude, ceea ce nu reiese din ceea ce urmează: „lasă-i pe alţii să spună de aici de sus nimic nu pare real" (o trecere fără rest); „ne cuprindem şi avem şi o dovadă/ nu în ultimul rând aluniţa ta" (fuck jazz, too). Impresia poetului retras la un nivel al turnului, inaccesibil, deoarece a introdus scara în buzunar, din textele criptate, lasă loc unei evidente deschideri, în textele desfăşurate pe mai multe pagini, care au scopul aproape declarat de a implica, provoca cititorul.

Toate ni se trag de la om. Omul care produce obiecte, acumulează obiecte, este asediat de obiecte şi, în cele din urmă, este, fără ieşire, sufocat de obiecte, strangulat de materie. Mai ţâşnesc, ici-colo, flăcări de instinct, de suflet, de eros, spre a semnala: ecce homo. Omul lui R. Moldovan este tot mai aproape, aşadar, de omul final. În aşteptarea lui Godot, Beckett parcă mai respira în voie, însă, în alte texte, de ne aducem bine aminte, aproape înceta să respire.

Dintre produsele finite ale lumii omul este cel mai deconcertant, un simpatic dezastru. Pe când omul hugolian se mai întrece cu idealuri uriaşe: bine, frumos, libertate, fraternitate, democraţie, egalitate, iubire, şi alte acareturi...; idealurile omului de azi sunt ilustre deşeuri. Dureroasa postură a noilor poeţi este reciclarea deşeurilor. Să nu ne mai întrebăm ce urmează: „şi-auzi ce, nu-ţi ajunge?/ n-am, mă, mercedes, în pizda mă-sii,/ şi-aş vrea să am." (all files).

Frumos se mai aglutina versul în copilărie: „de dusmâncarelaBunideluata-everinţădelaşcoală"(şoseaua de fistic).

Intelectual ca obiect, limbajul de asemeni, au devenit laolaltă insula noului Robinson care, între afecte de-o clipă, valorizează expresia între flexibile şi neflexibile: „lumea ca meditaţie nu-i mai plină/ înţeleg din comoditate, alunec fără grijă/ mângâi şi miros ţeasta rasă a fratelui meu/ el are febră şi e prea speriat ca să mă privească/ cine să mă salveze de subiect atribut predicat/ complement de „mă" şi de „cine" / cine, mă?" (vânzătorul de indemnităţi). Zadarnic se mai exprimă în maxime vânzătorul de indemnităţi; că „nimeni nu poate dărui mintea", când am aflat că mintea e un dar viclean, creator de probleme.

Realitatea a devenit un univers cvasifantastic, de iarbă, carton şi umanoizi filiformi, nonacustici: „Cocoşatul Ioachim adormit în iarbă/ Deasupra lui, colonia de carton cu leagăne scîrţîitoare/ şi oameni fără sunet/ Fără grosime/ Ies/ neîntrerupt pe ferestre." Presupunem că din grădina „deliciilor" au mai rămas doar „glezne", „zmeură" şi „leagăne" (yukon).

Să fie oare ceea ce urmează un nou mod de relaţie cu categoria divină: „e unu’ mereu prea aproape de mine/ întins peste oraş/ lăţit peste acoperişuri lunecoase/ antenele îl străpung, cablurile îl ridează/ din gâtlej îi gâlgâie un ton ocupat/ un tip/ care mă înghionteşte mereu/ mă mustră/ parcă aş fi căţelandrul lui" (totul a sosit deja?)

Ce poate fi mai lipsit de primejdie decât doi tineri fumând pe treptele Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj şi vorbind despre toate cele, despre moarte, cum alţii despre sinucidere: „cu stanca la o ţigară pe scări la/ becewoo, despre/ teoriile imaginii...". Titlul poemului din care cităm aici este un poem în sine. Însăşi scrierea lui în grai, în transcriere fonetică, e sugestivă. Mai apropiat de grafia generală, comună, ar fi astfel: păi, uomu-i normal să să găngească numa la moarce? Pesemne, deoarece tot un vers din acelaşi text spune: „că toate-s în voia lui Dumnezeu".

Aşadar: „mai stăm unul lângă celălalt/ unul lângă celălalt/ pe scări la becewoo". Cu Stanca la o ţigară.

 

* Rareş Moldovan, Skycam, Editura „Vinea", 2007