PE ITINERARIILE MELE de lectură, mereu capricioase şi
imprevizibile, mi se întâmplă să dau peste cărţi pe care nu le pot duce
până la capăt nici măcar dintr-o curiozitate „tehnică", profesională.
N-am putut trece, de pildă, peste sfertul unui roman istoric, care s-a
dovedit a fi de fapt o fantazare cu aparenţă istorică, nu din cauza
fantazării, care ar fi putut deveni, la urma urmelor, o calitate, ci
dintr-un motiv mult mai prozaic: pe parcursul a zece pagini – am numărat!
– cuvântul aidoma se repeta de 18 ori. Autorele are imaginaţie dar nu se
pricepe s-o pună în pagină, altfel zis, nu ştie să scrie, n-are noţiuni
elementare. Acesta e însă un caz extrem, care s-a bucurat totuşi de
elogiile unor critici. O critică de cumetrie, aş zice, fiindcă nu-mi pot
închipui ca un critic profesionist, i.e. exigent, ar putea face
abstracţie de criterii perene de evaluare, cum ar fi calitatea stilului.
Semne
de întrebare mult mai serioase mi-au pus în faţă cărţi unanim elogiate,
dar pe care le-am străbătut cu greu, din pură obligaţie profesională. A
scrie în răspăr despre ele înseamnă să-ţi asumi riscul de a-ţi ridica
lumea-n cap. Ceea ce, iată, tocmai fac. Un roman bine armat cu citate
elogioase şi pe prima (!), şi pe a patra faţă a copertei, este Fata
din Nazaret de Petru Popescu. Demitizarea uneia din cele mai
venerate personalităţi din istoria lumii e îndrăzneaţă peste poate şi
avea toate premisele spectacularului de calitate. Din păcate, n-am
perceput-o – n-am fost în stare s-o percep? – decât ca pe o poveste
ucigător de plicticoasă. Am încercat să înţeleg de ce. Poate pentru că
trama epică se constituie în cea mai mare parte din monologul Mariannei,
neverosimil şi monoton. Poate pentru că personajele de plan secund sunt
şterse, iar cele principale – Pilat, neverosimil şi el, şi Marianne –
sunt uşor senzaţionalist-hollywoodiene. De altfel, toată desfăşurarea
epică are „un ce" de serie hollywoodiană, pigmentată cum e cu atrocităţi,
violuri, chiar şi violuri de cadavre, lapidări etc. În fine, poate şi
pentru că documentarea cât se poate de conştiincioasă a rămas prea
ostentativ la vedere… Curioasă e şi lipsa de culoare a naraţiunii.
Întotdeauna, în final, îi pot atribui unei cărţi o culoare a ei,
specifică, rece sau cladă, luminoasă sau sumbră. Aici se impune cenuşiul.
Iar dacă e să numesc şi ceva memorabil, m-aş opri la secvenţele
dialogului Mariannei cu Dumnezeu, pe deplin veridice în ordine artistică
şi pline de un anume farmec al ingenuităţii. Totul însă departe,
surprinzător de departe de autorul romanului Prins, cel care, la
începutul anilor 70, ne-a prilejuit revelaţia unui prozator de anvergură.
Am
întâlnit, pe de altă parte, cărţi pe care le-am străbătut greu, fără a
fi câtuşi de puţin plicticoase. Dimpotrivă: au o putere de fascinaţie
parşivă, precum a muzeelor teratologice. Un astfel de roman e
Rădăcina de bucsau al lui O. Nimigean, care investighează tragedia
generată de două agonii: a unei mame de 82 de ani şi a unei căsnicii.
Excelent scris, impecabil stilistic, cu un spirit de observaţie de o
extraordinară acuitate, romanul configurează totodată tabloul, trist
prin veridicitatea sa, a prostiei, răutăţii şi mizeriei României
profunde a zilelor noastre. O. Nimigean este un prozator de cursă lungă,
cu puternic suflu epic şi un mare creator de atmosferă a cărui
virtuozitate excelează mai ales în gama crepuscularului, a
decrepitudinii şi sordidului. Atunci de unde dificultatea de lectură,
reacţia mea retractilă în ipostază de cititor? Din obstinaţia cu care
autorul urmăreşte pe spaţii vaste detalierea minuţioasă şi naturalistă a
decăderii fiinţei până în profunzimile mizeriei fiziologice. Ceea ce e
hiperrealismul în artele vizuale – „reprezentarea mai reală decât realul
şi fără emoţie", cum şi fără nici o zare înspre transcendent – reuşeşte
să transpună O. Nimigean în proză, focalizând cu o stranie predilecţie
asupra insuportabilului. Întrebarea reziduală după o astfel de lectură
este cui prodest? Presupun că „omului recent". „Noii sensibilităţi"…
Aceeaşi
întrebare mi-a suscitat-o şi romanul, cam de aceeaşi factură, Copiii
lui Hansen, de Ognjen Spahić, premiat anul acesta la Neptun.
G.H.A. Hansen este descoperitorul bacilului leprei,
informaţie servită chiar de autorul muntenegrean, care explică astfel
titlul romanului a cărui acţiune e plasată în leprozeria de la
Tichileşti, România, ultimul aşezământ de acest fel din Europa. Pe prima
(!) faţă a copertei e reprodusă aprecierea emisă de „Corriere della
Sera": „Leprozeria de la Tichileşti, descrisă de Spahić, este o superbă
metaforă a dictaturii din România comunistă", opinie preluată mimetic şi
de alţi comentatori. Mărturisesc că nu pot să subscriu întrucât n-am
reuşit să realizez analogia dintre leprozeria din viziunea lui Spahić şi
dictatura prin care am trecut noi. Autorul – a cărui scriitură sub
aspect stilistic este de asemenea ireproşabilă – reuşeşte performanţa să
creeze imaginea terifiantă şi emetică a unei curţi a ororii absolute şi
ireversibile, unde totul e înecat în abjecţie, atrocitate, puroi,
descompunere fizică şi morală, iar cuvântul sânge are, poate, cea mai
mare frecvenţă. O frecvenţă obsedantă. Nu pot identifica aici vreo
metaforă, cu atât mai puţin una „superbă", atâta timp cât imaginea
propusă este departe chiar şi de cea a unei leprozerii reale. Or,
dictatura comunistă, oricât de bestială, n-a reuşit să ne reducă la
condiţia unei adunături de leproşi: au existat şi oameni integri, şi
eroi, şi martiri, şi creatori, într-un cuvânt, oameni normali, cu toţii
supravieţuind prin credinţă, prin speranţă, prin demnitate, onoare şi
putere de a rezista. Spahić a ţinut să precizeze că, în afară de locul
desfăşurării acţiunii, totul în romanul său este ficţiune. Evident, nici
nu era nevoie de precizare. În viziunea autorului, Revoluţia română din
1989 e o pură şi persiflantă ficţiune: o gloată gregară, energizată cu
vodcă, intonând… Internaţionala. Ajunşi cu lectura în acest punct, cum
am putea uita că Revoluţia aceea sau ce-o fi fost, aşa cum a fost –
manipulată, deturnată, violată, furată – a existat totuşi graţie a sute
de mii de oameni, cei mai mulţi tineri, dintre care destui şi-au plătit
cu viaţa ingenuitatea şi buna-credinţă?! Cineva recunoştea că romanul
lui Ognjen Spahić e o carte care nu poate fi citită a doua oară. Avea
dreptate: e dificil s-o duci la capăt chiar şi prima oară. Să fie oare
aceasta o calitate, o performanţă, un merit? Dar noi, bucuroşi foarte
când cineva ne bagă în seamă, fie şi ca gazdă de leproşi, ne grăbirăm
s-o premiem. Fiindcă veni vorba, cred că trebuie apreciat ca pe un
fenomen salutar interesul care se manifestă de la o vreme la noi pentru
literatura vecinătăţilor, cu o uşoară predilecţie, se pare, pentru cea a
spaţiului ex-iugoslav. În acest context însă, în cazul de faţă, cred că
mult mai îndreptăţită la premiul de la Neptun ar fi fost Dubravka
Ugrešić, cu Ministerul durerii, roman puternic, întemeiat pe
adevăruri realmente dureroase şi grave.
O ciudăţenie mi s-a revelat apoi în urma lecturii
recente a trei romane şi un jurnal. Scrise toate impecabil, captivante,
cu o problematică actuală şi interesantă, fiecare cu amprenta sa
stilistică inconfundabilă. Surpriza siderantă survine când, fără vreo
raţiune artistică, rupând atmosfera, fluenţa şi unitatea stilistică, în
fiecare dintre aceste cărţi apare, invariabil, câte o inserţie porno nu
mai mare de două pagini, dar – ştii, colea! – hard. Ciudăţenia stă în
faptul că, deşi, cum ziceam, cărţile sunt foarte personalizate stilistic,
inserţiile acestea sunt aproape identice: atât de asemănătoare de parcă
ar fi fost produse de unul şi acelaşi cap acerebrat. Explicaţia, cred,
rezidă în scala foarte îngustă de care dispune pornografia: e
pretutindeni la fel, nu admite inovaţia. Deduc din această experienţă de
lectură că – şi de s-ar potrivi ca nuca-n perete – a plasa asemenea
secvenţe deocheate într-o carte e cât se poate de trendy, „dă bine"…
Întrebarea e la cine? Şi cât va dura moda? Ceva mă face să cred că nu
prea mult: „mainstreamul" îşi schimbă mereu cursul…
După câte o astfel de lectură, simt întotdeauna nevoia
unei guri de oxigen. Mă refugiez atunci în lumea poeţilor nobili, în
primul rând la Blaga, Arghezi, Rilke, Esenin… Dar nu vreau să înşir
pomelnice. Vreau să spun doar că, din fericire, există cărţile
salvatoare. Eclatante, inteligente şi înţelepte în acelaşi timp, pline
de idei care te solicită, chiar dacă nu întotdeauna le şi împărtăşeşti,
cărţi, într-un cuvânt, frumoase, care-ţi redau încrederea că (încă) nu e
totul pierdut. O astfel de carte peste care am dat de curând e Ce ne
desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. Un epistolar sui
generis, purtat între 2006 şi 2010, în care doi scriitori tineri şi bine
temperaţi – Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu – pornesc de la o
dispută puerilă de genul cine e mai mare – în speţă, Joyce sau Gogol? –
şi sfârşesc prin „a bate câmpii" cu farmec, cu inteligenţă, cu amar şi
cu umor, prin toată literatura europeană, cu precădere prin cea rusă,
dar şi cu scurte, neaşteptate, energice excursuri acide prin realităţile
cultural-politice dâmboviţene. E o plăcere să le urmăreşti disputa
colegială, argumentaţia astuţioasă, jocul ideilor, care-şi află de cele
mai multe ori expresia în formulări memorabile: „Nimeni nu poate
înţelege transformarea decât dacă îi este subiect.
Şi,
vorba ceea, fiecare e altfel" (Bogdan-Alexandru Stănescu). Sau, în alt
registru: „[…] modelul statului rus şi al birocraţiei ruse este o
preluare grosolană a statului german, dar îmbunătăţit cu votcă şi
lehamite rusească", scrie Vasile Ernu în epistola intitulată elocvent
Ce ar fi literatura fără kakania?
O gură de oxigen, ziceam. Asemenea cărţi, în care ideile
scapără ca flăcările de pe comori, au aceeaşi raţiune de a fi ca poezia:
deschid o perspectivă prin desişul trivialităţii cotidiene. Sunt stenice,
reîncarcă baterii. Pornind de la un text, un crez al lui Dario Fo,
Vasile Ernu scrie înspre finalul acestui dialog epistolar un fel de
reflecţie conclusivă, la care nu pot decât să subscriu: „Literatura
salvează, deci, e eminamente gest politic. Nu mă refer la politic în
sens dâmboviţean. Literatura ne salvează de banalitate, de plictis, de
lipsa de sens. Literatura ne salvează, cum ar zice maeştrii literaturii
ruse, de starea de a fi «oameni mărunţi», sau cum ar spune Musil, ne
salvează de starea «omului fără însuşiri». Aşa că să ne bucurăm de ea,
poate mai salvează câte ceva din fiinţele noastre." Într-adevăr. Cam,
atât ne-a rămas.
