BLAGA
A FOST PURTAT de sentimentul existenţei creatoare încă din adolescenţă.
Toată filosofia lui se vrea a se reduce la o justificare şi la o
întemeiere pe mai multe planuri a stării (permanente) creatoare a omului:
„Omul trebuie să fie creator – de aceea să renunţe cu bucurie la
cunoaşterea absolutului."
Sistemul lui filosofic se dezvoltă, după cum însuşi
afirmă, simfonic, din cele cinci trilogii gândite reuşind să publice
patru: Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor,
Trilogia cosmogonică.
Situat între poezie şi filosofie, teatrul lui Blaga se
fundamentează pe câteva mituri – mitul celuilalt tărâm (Daria, Ivanca),
mitul originar (Arca lui Noe), mitul păgân (Zamolxe),
mitul românesc (Meşterul Manole), mitul eschatologic (Cruciada
copiilor).
Debutul literar ni-l descoperă, totuşi, ca poet –
debutează în 1910, în cotidianul arădean „Românul" cu poezia Noapte,
iar primul volum, Poemele luminii, este publicat în 1919.
Poezia lui Blaga este în primul rând o traducere.
Traducerea dorului-dor, purtat prin timp alături de tăcere şi cuvânt
până dincolo de amintire, până în mitul devenit amprentă a marii treceri,
urmă a atâtor generaţii: „Traduc întotdeauna. Traduc. / În limba
românească / un cântec pe care inima mea / mi-l spune îngânat, suav, pe
limba ei."
Revelatoare a lumii întunecate a miturilor care ne
înconjoară, poezia blagiană utilizează prin excelenţă metafora (plastică
şi revelatorie).
Jocul dialectic al contrariilor (linişte-nelinişte,
naştere-moarte, lumină-întuneric) construieşte o compoziţie simfonică
imposibil de egalat, ca de pildă: „Lumina altora / sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric"; „Atâta linişte-i în
jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună"; „De
unde-şi are raiul – / lumina? – Ştiu: îl luminează iadul / cu flăcările
lui!".
Blaga este un poet al tăcerii mistice, rostind primul
cuvânt abia la patru – cinci ani, umblând mut şi cu ochii închişi
printre oameni, deoarece „cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit
/ aşa de mult să plângă şi n-au putut., deoarece „amare foarte sunt
toate cuvintele". Totuşi, destinul lui este Cuvântul. Iar Cuvântul este
Lumina care, pe de o parte va adânci misterul şirului de înaintaşi care
îi populează fiinţa, iar pe de altă parte îl va însoţi pe poet până la
capăt în marea lui trecere: „lin picuri de lumină / şi stropi de pace –
/ cad necontenit / din cer / şi împietresc în mine."
Volumul bilingv, român-maghiar, Poezii / Versek,
în traducerea lui Balázs F. Attila, prefaţat de Simona Grazia Dima,
cuprinzând ilustraţiile Hellei Mayer, apărut la „AB-ART" în acest an
conţine câteva din poeziile emblematice ale poetului român: Dorul, În
marea trecere, Gorunul, Trei feţe, Stalactita.
Deşi dificil de selectat doar câteva poeme din opera
vastă a celui care consideră că „tăcerea îi este duhul" – iniţiativa lui
Balázs F. Attila rămâne, cu siguranţă, lăudabilă.
