CELE
DOUĂ VOLUME de memorialisică ale Doinei Uricariu sunt rezultatul a peste
20 de ani de cercetare în arhivele regale de la Versoix, din Elveţia, în
arhivele din ţară, de interviuri, de recuperare a unor materiale (stenograme,
rapoarte, referate, declaraţii etc.), mărturii ale unor realităţi
româneşti grave şi profunde, compromise între timp de mistificare şi
calomnie. Prin multitudinea documentelor adunate de-a lungul timpului,
Scara leilor demonstrează constanţa şi consistenţa preocupării
autoarei pentru adevărul şi moralitatea istoriei.
Scrisă în continuarea Maxilarului inferior (dedicată
memoriei tatălui şi discuţiilor cu regina Ana), cartea Doinei Uricariu
se impune ca un Deus ex machina venit să dezamorseze un scandal
recent şi să lămurească prin apelul la document, un trecut istorico-politic
extrem de controversat şi intens problematizat, al cărui principal
actant a fost regele Mihai. Subiectul Regele Mihai a fost
resuscitat de curând într-o manieră nepermis de superficială şi cel
puţin brutală, nefiind susţinută de niciun fel de probă istorică,
esenţială într-o asemenea problematică, de o personalitate care, în
public, vorbeşte întotdeauna în numele instituţiei pe care o reprezintă
şi nu o poate face niciodată în nume propriu.
Implicarea regelui Mihai în actul de la 23 august 1944
este o chestiune îndelung dezbătută, mai mult sau mai puţin onest, în
funcţie de interesele urmărite de diverşii opinenţi, precum şi de
documentarea acestora pe respectivul subiect.
Doina Uricariu se ocupă în Scara leilor de acest
episod complicat şi cu ramificaţii cel puţin dramatice, dacă nu tragice,
pentru istoria românilor. Autoarea transcrie un număr copleşitor de
documente inedite din arhiva regală de la Versoix, care demontează fără
a mai fi nevoie de alte comentarii, mituri construite de comunişti şi
post-comunişti şi atribuite regelui şi familiei sale. Am auzit cu toţii
(din păcate reacţionăm ca indivizi după o zvonistică derizorie, ceea ce
ne menţine în postura de masă de manevră), atât în perioada comunistă,
cât şi mai recent (ignoranţa persistă) că regele şi familia sa au plecat
cu o avere uriaşă din România („un tren plin de tone de aur şi sute de
tablouri"), că ne-a vândut ruşilor, că a fost o fantoşă manevrată de
Antonescu şi apoi de comunişti, că după ce a părăsit România nu l-a mai
interesat soarta acesteia etc.
Cartea de faţă inserează o serie impresionantă de dovezi
menite să infirme fiecare dintre aceste clişee. De exemplu, cuvântările
regelui Mihai, adresate sistematic din exil poporului său, după
abdicarea forţată din 30 decembrie 1947 şi până în anii de după
reinstaurarea oficială a democraţiei fac dovada unui puternic ataşament
faţă de români, o durere sinceră pentru soarta acestora, dar şi o
cunoaştere exactă a realităţii româneşti sub comunism. Iată un scurt
fragment din mesajul regelui adresat ţării cu ocazia noului an 1955,
transcris de către autoare: „Români! Şi de această dată, vă vorbesc de
departe, la începutul Noului An. Sufletul meu, cu toate acestea, este
alături de voi, în Ţara noastră, împărtăşind suferinţele voastre atât de
cumplite, dimpreună cu speranţele naţiunii noastre." (p. 324, vol. I).
Denunţarea şi condamnarea comunismului de către regele
Mihai s-a tradus prin desele intervenţii ale acestuia pe lângă marile
puteri occidentale, cerându-le să intervină pentru a stopa abuzurile
puterii comuniste din România. În sprijinul acestui adevăr, stau
documente din perioada guvernului Groza, prin care majestatea sa atrăgea
atenţia puterilor aliate (Anglia şi S.U.A.) cu privire la ingerinţa
puterii ruseşti în politica României, dar şi două telegrame din
noiembrie 1989, adresate de către regele aflat la Geneva, lui Bush şi
Gorbaciov, cărora le cere să nu uite poporul român. (pp.29-30, vol.I).
Acuzele de jefuire a tezaurului statului de către rege
la părăsirea României sunt demontate atât de logică (puterea comunistă,
reprezentată de Gherghiu-Dej şi de Petru Groza, l-a forţat să-şi semneze
abdicarea, în caz contrar ameninţându-l cu băi de sânge în rândul
tinerilor şi chiar la modul ticălos, cu un revolver şi e greu de
imaginat că i-ar fi permis apoi să încarce vagoane întregi de tren cu
obiecte de valoare şi aur şi să plece din ţară). Dacă însă declaraţiile
regelui, logica şi simplitatea consacrată în care trăieşte familia
regală de când a părăsit România nu sunt suficiente, există mărturii din
tabăra adversă. Din interviul luat de Doina Uricariu lui Radu Bogdan,
secretarul general al „Comisiunii de expertiză şi inventariere a
bunurilor artistice ale fostei Case Regale", consemnăm următorul pasaj:
„R.B.: ...de întregul domeniu Peleş – şi acest lucru m-a
frapat – răspundea însă un băiat de 25 de ani, numit Feodorov.
D.U.: Era un rus venit în ţară la noi?
R.B.: Nu cred, vorbea româneşte fără niciun accent
străin. Trebuie să fi avut însă misiuni speciale de securitate. Este
greu de conceput că în fruntea întregului domeniu se afla un tinerel.
Inspecta terenul, încălţat în cizme.
D.U.: Mi-aţi spus că acest Feodorov a însoţit trenul
regal cu care a plecat M.S. Regele Mihai pe 3 ianuarie 1948 din ţară, că
a însoţit acest tren până la graniţă.
R.B.: Aşa mi-a povestit chiar el. Mi-a relatat totodată
că în jurul regelui a fost întreţinută o atmosferă de tensiune şi
intimidare, spre a-l face să creadă că va fi percheziţionat până la
piele... Şi a mai precizat că regele nu a luat cu sine niciun obiect de
valoare." (p. 233, vol.II).
Cartea Doinei Uricariu nu se citeşte uşor. Densitatea
informaţiei te copleşeşte, însă lectura o dată începută, te obligă prin
gravitatea conţinutului, la finalizare. Simţi că ai în faţă o
carte-document esenţială pentru înţelegerea unui trecut sumbru şi
complicat, ale cărui ecouri le trăim cu toţii astăzi. Parcurgând cele
800 de pagini, înţelegi anvergura sinistrului, a absurdului şi a
ororilor comunismului. Şi te cutremuri în faţa atâtor dovezi zdrobitoare.
Înţelegi apoi ce a însemnat instituţia monarhiei pentru destinul
poporului român, priveşti desfăcându-se sub ochii tăi mecanismele
determinării unei situaţii cumplite în care a fost fixată România de
către marile puteri ale lumii timp de 50 de ani, intri în intimitatea
familiei regelui Mihai şi te impresionează modestia şi demnitatea sa
aristocratică în cel mai pur sens al cuvântului.
Pe lângă relaţia regelui Mihai cu ţara sa (de la
abdicare şi până în democraţie), autoarea consacră pagini întinse unor
personalităţi marcante ale istoriei noastre şi cărora malaxorul comunist
le-a măcinat destinul, le-a discreditat şi aproape că le-a evacuat din
memoria colectivă. Este vorba despre Onisifor Ghibu, Iuliu Maniu,
Nicolae Macici. Citind despre aceştia, eşti gâtuit de o emoţie dureroasă
şi te impresionează totodată demnitatea unor caractere veritabile.
Contururile acestor personalităţi transpar din notaţiile biografice ale
autoarei în ceea ce-i priveşte, din ceea ce susţin ei înşişi (vezi
memoriul adresat regelui de către Ghibu, pp. 186-193, vol. I) sau din
evocările altora despre ei. Istoria mare se întretaie în paginile cărţii
cu istorii personale (inclusiv cea a familiei autoarei), deopotrivă de
mutilate. Iată un pasaj răscolitor din interviul autoarei cu Ileana
Macici, soţia generalului Nicolae Macici, condamnat de comunişti la
moarte pentru crime de război şi mort apoi în închisoare în 1950 (pedeapsa
îi fusese comutată la închisoare pe viaţă cu muncă silnică):
„I.M.: ...Am mers la înmormântare cu sora lui, Elena
Macici. Am comandat cruce, sicriu, i-am luat haine civile, căci nu i se
dădea dreptul, nici după moarte, să poarte hainele lui de ofiţer. Am
intrat în curtea închisorii. Deţinuţi de drept comun purtau sicriul.
[...] Au ridicat capacul şi aşa l-am văzut pe soţul meu, după trei ani,
în care ni se interzisese orice vorbitor. Era slab, un schelet. Atunci
l-am văzut prima oară fără monoclu, am văzut ochiul şi rana aceea pe
care le ascundea, sub masca decenţei aş spune, iar nu a cochetăriei. Era
invaliditatea lui de la Oituz, unde fusese grav rănit în luptele de
reîntregire a neamului. Sicriul a fost dus pe un car cu boi. [...] Sunau
clopotele de parcă toate bisericile şi-ar fi bătut clopotele. Aşa
răsunau în mine, dar nu era numai o impresie. Pentru că preotul de la
Aiud era un om care ştia că tot Aiudul a aflat că a murit generalul şi
el a tras clopotele, nu doar pentru cel ce fusese eliberat de infernul
detenţiei, ci şi pentru conştiinţa celor vii, pe care o simţea curată şi
vie. Cât a mers cortegiul au bătut clopotele. Auzindu-le, mă gândeam că
Biserica ştie că aşa trebuie să fie înmormântaţi eroii neamului. Dar
văzând acel cortegiu sărac şi păstrând, ca un cutremur, în mine, ultima
imagine a soţului meu: un schelet, îmbrăcat în haine civile şi cu acel
semn cumplit al rănii de la Oituz, pe care nu-l mai acoperea monoclul,
îmi spuneam, ca o mare deziluzie, împărtăşindu-se din desfigurarea
istoriei poporului nostru: „Aşa se înmormântează eroii neamului de către
călăii neamului!»". (pp.251-252, vol. I).
Obiectivitatea informaţiilor incluse în carte este
dublată de subiectivitatea comentariilor de pe marginea acestora,
cititorul simţind o asimilare personală a istoriei de către autoare.
Doina Uricariu ştie ce a văzut, ce a citit şi atins şi de aceea
discursul său este unul revoltat, îndurerat, recuperator şi pe alocuri
militant. În finalul celor două volume, autoarea explică: „Nicio clipă
nu am dorit să transform aceste pagini într-o apologie. Noi toţi avem
nevoie, în primul rând, de o morală a proprie noastre istorii, fără de
care vom rămâne pradă oricărui trâmbiţaş al Puterii." (p. 404, vol. II).
Tot în finalul cărţii se justifică şi titlul, denotaţie,
dar şi metaforă: scara leilor este un element arhitectural al castelului
Alupka, din Crimeea, unde a fost cazată delegaţia britanică cu prilejul
celebrei conferinţe din 1945, când puteri cu interese mari au hotărât
politic şi au contribuit decisiv la desfigurarea unei ţări mici.
