Restituiri
Lucian-Vasile
Szabo
Cum a fost „îngropat" Slavici de Goga
O CTAVIAN GOGA este autorul unui gest de teribilism în istoria, nu doar
literară, a României. Gazetarul avea să anunţe moartea lui Slavici în
1910, deci cu 15 ani înainte ca decesul să survină cu adevărat. Episodul
este cunoscut, însă dedesubturile sale se împiedică de nedumeriri. Căci
este evident că poetul nu înţelegea gestul marelui prozator. Slavici a
refuzat, în vara anului 1910, să se dezică de vechiul său prieten,
arădeanul Vasile Mangra. Viitorul mitropolit ortodox al Ardealului, din
timpul Primului Război Mondial, ieşise din Partidul Naţional Român şi
devenise deputat pe lista guvernamentală... maghiară. Actul a fost
calificat de mulţi ca o trădare. Poate că aşa şi era. Doar că noii şi
mulţii duşmani ai lui Mangra făceau presiuni asupra lui Slavici să ia
atitudine. Contra, desigur. Cum părea că ezită, a fost catalogat şi el
în tabăra trădătorilor. Gazetarul a răspuns, dar pentru că a refuzat să
se dezică de prietenul său, publicarea textului a fost întârziată.
Scrisoarea a apărut în „Telegraful român”[1].
Deşi aşa ar fi fost normal, textul nu se va publica în „Tribuna”
arădeană, gazeta la care colaborase până atunci.
Poziţia
jurnalistului Slavici este sobră. Nici nu-l
apără pe Vasile Mangra, nici nu-l renegă. Ba chiar se foloseşte de
prilej pentru a sublinia unele lucruri. Cu Mangra sau fără, tot nu poate
avea încredere în administraţia maghiară. Luările de poziţie sunt
continuate şi în alte articole, unde liderii din Partidul Naţional Român
sunt din nou criticaţi pentru slabul lor randament politic. E o
poziţionare pe harta activităţii sale publicistice suspectă în ochii lui
Goga. Aceasta îşi intitulează articolul-replică A murit un om: Ioan
Slavici. Recunoaşte marile merite din trecut ale gazetarului, dar
nu-i poate ierta acţiunile din prezent: „A murit un om. Meşterul Ioan
Slavici, părintele nostru literar, nu mai este. Plângeţi-l, căci merită.
El a plâns doar atât de frumos durerile noastre”[2].
Textul lui Goga va apărea, după cum vedem, în „Tribuna” (de la Arad),
gazetă ce-i devenise ostilă lui Slavici. Viaţa ziarului devine
zbuciumată, căci nu trece mult timp şi conducătorii Partidului Naţional
Român îşi pierd încrederea în această publicaţie, considerată prea
intransigentă, iar gruparea din jurul ei incapabilă să facă acele
compromisuri pentru câştigarea de poziţii politice. Dimitrie Vatamaniuc
consideră că trebuie să observăm aici unele interese particulare ale
unor lideri români, adică atitudinea „fruntaşilor cu poziţii economice
şi în conducerea instituţiilor culturale”[3].
Goga rămâne alături de „Tribuna”, însă se repoziţionează şi Slavici. În
relaţia celor doi, Slavici şi Goga, cel din urmă, mai tânăr şi mai
avântat, capabil de gesturi radicale, se pare că nu l-a înţeles pe
primul. Slavici a fost un spirit echilibrat, cu un cult impresionant al
prieteniei, relaţiilor şi convenienţelor. Este mai mult decât simţul
omului central-european, este modelul omului european de astăzi. Mai
abrupt şi cu desăvârşire naţionalist, Goga urmărea binele său şi al
celor din comunitatea căreia îi aparţinea chiar în dauna altora. E o
abordare pe care Slavici nu a susţinut-o niciodată...
Octavian Goga
nu rămâne însă un adversar permanent pentru Slavici. Atitudinea poetului
(el însuşi un jurnalist de primă mână!) este oscilantă. La mijloc sunt
poziţionările pe harta publicistică a fiecăruia. Va fi mereu apreciat de
Goga ca scriitor. La un an de la cunoscutul articol A murit un om:
Ioan Slavici, la importanta adunare populară de la Blaj, din 28-30
august 1911, poetul va vorbi despre evoluţia literaturii ardelene, de la
1848 până la data serbărilor. Meritele prozatorului vor fi subliniate cu
prisosinţă.
Evident că
sunt întâmplări care transcend cadrul simplu al relaţiei dintre Slavici
şi Goga. Atunci când vorbim de gestul lui Vasile Mangra, marele şi
constantul prieten al prozatorului ardelean, se evidenţiază
continuitatea lor în acţiune şi idei, cel puţin până în anul 1902.
Vasile Mangra va face pasul către Partidul Maghiar al Muncii. Pare să fi
trădat trecutul său în slujba unităţii culturale a românilor. Slavici
însuşi era retras la Măgurele, nemaifiind atât de activ politic. Preotul
arădean pierduse confirmarea postului de episcop ortodox de Arad
(confirmare respinsă de administraţia maghiară) şi poate că aderarea la
politica oficială avea acest scop, de a parveni în funcţie. Poate era şi
convingerea că din poziţia de episcop va putea face mai multe pentru
români. Goga (şi nu numai el!) va denunţa compromisul.
O altă
explicaţie este oferită de Lucian Boia, una ce se încadrează într-un
complex cu celelalte. Istoricul susţine că acţiunile lui V. Mangra se
înscriu într-o politică a revenirii la activismul politic şi electoral.
Întotdeauna a existat acest curent, mai ales la bănăţeni. A fost o
dispută amplă în acea perioadă. Să nu fi ştiut Goga de ea? Mai ales că
şi el era transfug în România, ca şi Eugen Brote, marcant om politic,
prieten al lui Slavici, fost patron şi susţinător al cotidianului
„Tribuna” în epoca sa de glorie, la Sibiu. Brote era acum la Bucureşti
şi desfăşura o laborioasă activitate politică. Om influent, aflat şi el
în relaţii bune cu liderii liberali (a lucrat ani de zile pentru
Dimitrie A. Sturdza, căruia i-a administrat moşia!), el fusese
vicepreşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania. Vasile
Mangra girase funcţia de preşedinte, după ce unii lideri ai PNR au ajuns
în închisoare, condamnaţi în procesul Memorandului, iar alţii (Brote,
Albini) se refugiaseră în străinătate, adică la Bucureşti. În 1910,
prelatul arădean a considerat că a sosit momentul să colaboreze cu
autorităţile, de la egal la egal, pentru dobândirea de drepturi pentru
toţi locuitorii Transilvaniei, indiferent de etnie. Octavian Goga era în
gruparea radicalilor, a „tinerilor oţeliţi”, cea care susţinea poziţia
orgolioasă a evitării oricărui contact.
Este greu de
spus cine avea dreptate. Cert este că refuzul colaborării (peste trei
decenii) nu dăduse rezultate, aşa cum nu ajutaseră prea mult cele câteva
memorii (jalbe) adresate împăratului la Viena. La fel, nu se poate
determina nici cât este oportunism în noile acţiuni ale lui Vasile
Mangra. Acesta a avut, cel puţin în faza de început, o susţinere destul
de amplă: „E. Brote a aprobat însă tratativele lui V. Mangra, deoarece
corespundeau, cel puţin parţial, vederilor sale şi în acelaşi timp
vederilor guvernului României şi însuşi regelui. Această aprobare i-o
transmite lui V. Mangra şi este evident că ea l-a determinat în mare
măsură să meargă înainte pe calea aleasă”[4].
Vasile Mangra
va face pasul decisiv al trecerii „dincolo”. Nici Slavici, nici Brote
nu-l vor urma pe episcop în politică, însă nici nu se vor dezice de
prietenia cu el. Îl execută Goga pe Slavici în articolul A murit un
om: Ioan Slavici, iar, câteva luni mai târziu, poetul-ziarist îi
face un rechizitoriu-necrolog şi lui Brote, în articolul Drumeţi
întârziaţi[5].
Relevant e şi faptul că, cu puţin timp înainte, în 1909, Slavici
scrisese o cronică („o dare de seamă”, cum o numeşte el) la volumul lui
Goga Ne cheamă pământul, recent apărut. Nici un reproş, nici o
aluzie... Doar cuvinte de apreciere, printre care şi o punere în rând cu
Eminescu. „Asemenea poet adevărat a fost Eminescu pentru scurtul timp în
care a trăit şi este Goga pentru noi, cei ce ne dăm seamă despre rostul
firesc al lucrării literare naţionale şi aşteptăm cu nerăbdare alte şi
iar alte poezii ieşite din pana lui”[6].
Prozatorul ardelean se simţise dator să intervină în sprijinul lui Goga,
acuzat de unii critici că se cantonează într-un registru poetic minor,
local...
După moartea
lui Ioan Slavici, Goga devine mai îngăduitor. Poate este şi contextul
politic. România Mare era realizată, deci se puteau face unele concesii.
El însuşi ziarist, unul extrem de implicat, Goga scrie acum primele sale
pagini de memorialistică. Aduce în faţă figuri proeminente ale unor
ziarişti militanţi. Unii vor fi oameni politici, alţii scriitori. Dar
toţi vor acorda publicisticii mult timp din viaţa lor. Heliade
Rădulescu, Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Eminescu, Slavici sunt pomeniţi
aici pentru activitatea lor bogată.
Este adus un elogiu gazetăriei în sine: „La noi, ca şi-n alte
părţi, presa din vremuri vechi a fost o tribună consacrată de îndrumare
a opiniei publice. În gazetele noastre s-a pulverizat zilnic tot ce am
crezut, tot ce am nădăjduit în ziua de mâine. Ziarele reprezintă nervii
impresionabili ai unui popor în fluctuaţiunea lui şi un organ de
publicitate e o bucătură de toate zilele care serveşte societăţii.
Aceste adevăruri au fost înţelese totdeauna şi de aceea cei mai buni,
temperamentele de apostoli, au coborât la noi în gazetărie şi au scris
cu sângele lor pagini nemuritoare”[7].
Nimic despre „trădarea” lui Slavici, căruia îi făcuse şi necrologul în
A murit un om, cu mult înainte să treacă cu adevărat în
eternitate. Elogiul la adresa presei este continuat în acelaşi loc:
„Istoria noastră politică se confundă cu istoria presei româneşti, iar
ideea naţională şi-a propagat evanghelia ei prin aceste tipare
indispensabile. De o sute de ani respirăm prin presă, gazetele sunt
plămânii neamului”.
Viforosul şi
intransigentul Goga intenţiona să se retragă din viaţa militantă după ce
văzuse Marea Unire realizată. Geografia sa publicistică cunoaşte însă o
interesantă istorie. Va intra în politică, iar pe harta activităţii vor
apărea elemente ale unei vizibile îndepărtări de idealurile tinereţii şi
maturităţii. Se va înşela poate mai mult decât Slavici, care a refuzat
mereu demnităţile publice. Goga va fi lider al Partidului Poporului,
devenit ulterior Partidul Naţional Agrar, va ajunge cu el la guvernare,
în 1937, poetul fiind prim-ministru, la începutul căderii României spre
totalitarism... Nu va fi nimeni care să scrie un articol cu titlul: A
murit un om: Octavian Goga, căci rupt va fi de realitate şi de
oameni. Va avea însă timp să mediteze? Câteva luni de la căderea
guvernului său va trăi retras la Ciucea. Va muri apoi, nu înainte să-şi
dea seama că a greşit profund intrând în politică. O va recunoaşte în
rânduri amare...
NOTE:
[1]
„Telegraful
român”, LVIII, nr. 73, 10 (23) iulie 1910.
[2]
„Tribuna”, XV, nr.149, 16 (29) iulie 1910.
[3]
D. Vatamaniuc, Ioan Slavici
şi lumea prin
care a trecut,
Ed. „Academiei”, Bucureşti,
1968, p. 447.
[4]
Lucian Boia, Eugen Brote,
Ed. „Litera”, Bucureşti,
1976, p. 162.
[5]
„Tribuna”, XIV, nr. 176, 20 august (2 septembrie) 1910. Articolul se
referă
la cei trei: Eugen Brote, Vasile Mangra şi Ioan Slavici.
[6]
„Minerva”, nr. 83, 9 (22) martie 1909
[7]
Octavian Goga, Ideea naţională.
Mustul care fierbe,
Bucureşti,
1927, pp. 30-31.
|
