Pro musica

Johannes Waldmann
 

Lancea aruncată-n cer

„Singura mea năzuinţă în calitatea mea de compozitor şi muzician" – se confeseză Franz Liszt, de la a cărui naştere se împlinesc, la 22 octombrie 2011, două sute de ani, – „este să-mi arunc lancea în spaţiile infinite ale viitorului" (citat din scrisoarea adresată elevei şi prietenei sale Agens Klindworth-Steene).

Imaginea care pluteşte în faţa ochilor autorului rândurilor de faţă este aceea a unei suliţe, azvârlite de Liszt în spaţiile siderale, cu atâta putere, încât reuşeşte, prin propulsia ei extremă, să străpungă spaţiul curbat, einsteinian, şi să se proţăpească-n zenit. Viteza ei de înaintare este aproape aceea a luminii în văzduhul rarefiat, aproape vid. Privită dintr-un avion supersonic, care înaintează sincron cu ea, lancea compozitorului pare să stea pe loc, să fie nemişcată. Are, conform teoriei relativităţii speciale a lui Albert Einstein, viteza relativă nulă. Pare, deci, imobilă, este aidoma săgeţii care se deplasează pe cer cu o viteză infinitezimală (epsilon, în calculul infinitezimal-diferenţial), în faimoasa aporie a lui Zenon Eleatul, şeful şcolii stoice din Grecia antică. Frumuseţea, scria Charles Baudelaire în sonetul cu acest nume, exact în anul în care scria şi Liszt aserţiunea de mai sus, este imobilă, nu cunoaşte mişcarea, e, deci, eternă. Iar acele misterioase câmpuri electromagnetice generate în viitorul de atunci al lui Liszt, ajunse în prezentul nostru spiritual, ne fac să tresăltăm şi să medităm asupra muzicii acum, să rezonăm la cele create atunci de către marele compozitor, dirijor, interpret. Privind lucrurile retrospectiv, vedem că i s-a întâmplat lui Liszt ceva asemănător ca lui Johann Sebastian Bach (sau, mai aproape de noi, lui Gustav Mahler sau George Enescu). În primul necrolog după moartea lui Bach, scris de Nikolaus Forkel, profesor cu faimă, se aminteşte doar de interpretul, organistul Bach, nu de compozitor. Celebrul pianist Franz Liszt, universal acceptat, admirat şi adulat, l-a eclipsat pe creatorul de valori şi omul de spirit, înnoitorul. Rebeliunea lui Liszt împotriva muzicii saloanelor, izvorâtă din profundul dezgust al acestuia referitor la rolul de „măscărici şi scamator pe podiumul de concert" de „entertainer" în terminologia actuală nu a fost înţeleasă şi astfel, el a fost şi a rămas acceptat doar ca cel mai mare virtuoz din istoria pianului.

Înainte de a pătrunde în miezul acestui eseu, dedicat muzicianului Liszt, care se vrea original, subiectiv, permiteţi-mi să menţionez că marele muzician a pornit întotdeauna de la via tradiţie a trecutului, asimilată profund şi integral, pe care a reînnoit-o. Să ne lepădăm de mai vechea convingere că Franz Liszt, sau Ferenc Liszt, în etimologia maghiară a numelui, nu a fost decât autorul celor 19 Rapsodii Maghiare (pe melodii lăutăreşti, şi nu real populare). Din contră, creaţia lui, încununată de valoroasa lui muzică bisericească, este universală, Liszt fiind un mare muzician european! Dacă rămânem, eventual, doar la muzica pentru pian a lui Liszt, atunci să nu uităm acele ciudate, bizare, înspăimântătoare meditaţii sau solilocvii din ultimul deceniu de viaţă. Ele îşi depăşesc timpul, curentul romantismului european, al acelui „sturm und drang" (Goethe) şi jalonează traiectoria impresionismului, expresionismului, postmodernismului. Încă Bela Bartok, părinte al muzicii moderne, a recunoscut aceasta într-un profetic articol scris în anul 1934. Prea puţini sunt acei care cunosc şi savurează Nuages gris sau Lugubrea gondola (1 şi 2), R.V. (la moartea lui Richard Wagner) Ofrandes Oubliées şi celelalte.

În holul Palatului Cultural din oraşul Arad a fost expus, chiar pentru perioade mai îndelungate, faimosul pian de fabricaţie, dacă nu mă înşel, Erard, pe care Franz Liszt a cântat atunci când a concertat, în anul 1846, în acest oraş. Înainte de a ajunge în posesia Filarmonicii, pianul a fost păstrat în muzeul Teatrului din Arad, iniţiat de către fostul maistru decorator, om de cultură, Iosif Sârbuţ. Iată că am ajuns la punctul central al eseului, pe care autorul lui îl aminteşte în treacăt, pentru ca să revină la el de mai multe ori.

La sfârşitul primăverii 1846, Liszt se angajează într-un lung turneu în partea de est a Europei Centrale, străbătând imperiul habsburgic, inclusiv România de astăzi, Ucraina şi Rusia europeană, până la Moscova, şi-l termină pe moşia unei prinţese de origine poloneză, care devine iubita lui pentru mai bine de un deceniu. Turneul a pornit de la Paris, a ajuns la Viena, acolo a fost un prim popas. Au urmat Budapesta, Pécs şi Veszprém (un al doilea popas), apoi Cluj, Oradea, Arad, Timişoara, Braşov, Sibiu (al treilea popas de o săptămână), Bucureşti, Iaşi, Odesa, Kiev, Petersburg şi Moscova. La începutul verii, Liszt a sosit în Arad. A locuit în suita hotelului „Crucea Albă" (azi „Ardealul") şi a fost pe balconul suitei când orchestra amatorilor de muzică l-a ovaţionat, cântând pe stradă în faţa hotelului. Eruditul profesor Ficzai Dénes scria, într-un articol inclus în volumul postum Plimbări arădene (2001, pag. 61) despre şederea celebrului muzician în Arad şi recitalul său, care a avut loc pe strada Eminescu, în sala Krisp (actuala sală a complexului sportiv Emil Prokopetz). Tot de la domnul profesor Ficzay cunosc (relatarea fiind verbală) componenţa programului acestui concert, care a fost axat pe compoziţii pentru pian solo de Liszt.

Cunoaştem obiceiul lui Liszt de a prezenta, mai ales în concerte şi recitaluri din provincie, compoziţii proaspete, în forma considerată de autor „definitivă" pentru a testa efectul produs asupra publicului. Ştim că Franz Liszt a lucrat între 1839 şi 1852 la un ciclu de mare pondere în creaţia sa, şi anume Harmonies poétiques et réligieuses inspirat de volumul poetului Alphonse de Lamartine (1839).

În 1846, Liszt avea terminate şase dintre cele zece bucăţi ale ciclului, între care minunata Bénediction de Dieu dans la solitude (bucata nr. 3 a ciclului). Această înălţătoare „binecuvântare", un solilocviu despre sensul vieţii, o reprezentare a veşniciei (de neuitat, arpegiile care imită harpa) a fost o lucrare centrală a lui Liszt, la care a revenit. Consider aproape sigur, fără a putea dovedi, că centrul de greutate al recitalului de la Arad a fost acest Bénediction inspirat de Lamartine, ca şi celelalte cinci ale ciclului! Să analizez puţin, iertaţi-mi digresiunea. Cunosc Bénediction în două mari, admirabile interpretări, ale celebrilor Claudio Arrau şi Alfred Brendel. Dintre aceştia, Arrau a fost elevul preferat al ultimului discipol al lui Liszt, care, se poate susţine că a învăţat, mai mult sau mai puţin, de la Liszt personal. Pe de altă parte, Brendel, mare exeget al muzicii lui Liszt, descrie exact felul în care acesta cânta la pian. Ştim şi cum va arăta Franz Liszt în perioada când a vizitat Aradul! Cu numai doi ani şi jumătate înainte, el a fost la Roma împreună cu contesa Marie d’Agoult, iubita lui. Acolo a făcut cunoştinţă cu Dominique Ingres, marele pictor, care era şi un pasionat şi cunoscător violonist. Cei doi au cântat împreună zilnic, iar Ingres l-a pictat pe prietenul său în peniţă. Portretul, în semi-profil, înfăţişează un tânăr smead, fragil, cu o postură degajată, mijlociu de statură. Faţa se distinge datorită seninătăţii şi seriozităţii privirii. Părul blond e lăsat să cadă deoparte şi de alta a capului frumos proporţionat. Nasul puternic, acvilin în contrast cu gura mică şi buzele relativ subţiri. Expresia feţei e sobră, modestă şi prietenoasă. Întreg portretul se caracterizează prin dezinvoltură şi nu prin mândrie sau grandilocvenţă. Episodul arădean, efemer şi aparent neînsemnat în viaţa artistică internaţională, dar în aceea a lui Liszt şi-a avut, totuşi, rolul. O cotitură în orientarea estetică a muzicianului, devenit brusc foarte introvertit şi serios, dedicându-se din ce în ce mai intensiv compoziţiei s-a întretăiat exact în amintitul moment biografic cu hotărârea de a se stabili statornic în orăşelul Weimar şi a contribui decisiv la inaugurarea teatrului şi la revitalizarea operei. Astfel, datorită în primul rând lui Liszt, marele moment din perioada Goethe – Schiller – Herder – Winckelmann a cunoscut o renaştere. Marile spirite care au dominat iluminismul european şi care s-au stabilit parţial la Weimar, chemaţi fiind de Liszt, au inclus, spre exemplu, numele lui Richard Wagner, Hans von Bülow, iar unul din musafirii preferaţi a fost Hector Berlioz. Viaţa lui Franz Liszt, născut la Dobernzó lângă Sepron, azi localitatea Raiding lângă Eisenstadt, la 22 octombrie 1811, din părinţii Adam şi Ana Liszt, este interesantă ca un roman. Autorul eseului renunţă la repovestirea ei, preferând să plaseze episodul arădean în centru. Cărţi despre viaţa lui apar mai mereu. Un volum care mi-a plăcut se datorează biografului Oliver Hermes, fiind publicat recent. Creaţiile reprezentative ale marelui compozitor, şef de şcoală romantică Franz Liszt, care au fost, în decursul unei vieţi, gustate în alese interpretări, unele româneşti, în sălile de concert ale Europei de către semnatarul acestui articol aparţin în special muzicii instrumentale. Două filme despre acelaşi personaj, un copil-minune, Roberto Benzi, din Marsilia (n. 1937) în care a rulat chiar el, datate 1949/ 1950, intitulate Prélude à la Gloire şi L’Appel du Destin au jucat la Arad între 1952-53 şi l-au adus pe Liszt şi poemul simfonic Preludiile în centrul atenţiei. Cu câţiva ani în urmă, în 1961, Filarmonica din Arad, sub măiastra baghetă a tânărului dirijor Jan-Hugo Huss a cântat şi ea Preludiile cu mare succes. A urmat o altă mare reuşită arădeană cu un alt poem simfonic numit Mazeppa, dirijat, absolut ieşit din comun, de către Nicolae Brânzeu, plin de expresivitate, sălbatic, emoţionant.

Marele pianist român Valentin Gheorghiu a fost de două ori la Arad în acei ani 50-60-70 şi a executat primul concert, în si bemol major, şi apoi, deosebit de importanta sonată în si minor. Această lucrare e un purtător de stindard romantic, reprezentativ pentru întreg secolul 19, fiind o cvintesenţă a momentului faustic.

Sofia Cosma, pianistă de prestigiu şi pedagogă apreciată în lume, a prezentat în două memorabile concerte cel de al doilea concert, în la major şi două parafraze – fantezii de Liszt pe tema Don Juan de Mozart (bazat fiind pe duetul „la cidarem la mano" Don Giovanni-Zerlina) şi Rigoletto de Verdi (după cuartetul vocal din ultimul act al operei), impresia fiind foarte favorabilă. Muzicalitatea interpretei, cantabilitatea şi umorul, pe de o parte, şi fiorul tragic, pe de alta, stăruie încă în memoria cronicarului muzical de odinioară.

Dinu Lipatti, pianist de talie mondială, răpus de o necruţătoare boală a lăsat posterităţii şi trei poetice înregistrări: primul concert, în si bemol major, şi două meditaţii pe versuri de Francesco Petrarca.

Fiind la capitolul „înregistrări" şi deoarece l-am amintit pe Roberto Benzi: Orchestra Cinematografiei din Bucureşti a scos un disc (pe care autorul eseului îl are în colecţie) cu Simfonia Faust, şi trei „momente faustice" de Liszt dirijate de el.

Un alt disc interesant: lucrări de orgă de Liszt, în frumoasa execuţie a lui Matei Kozma, la orga Palatului Culturii din Târgu Mureş. Interesantă e nu numai muzica, ci, poate în primul rând, instrumentul! Momente memorabile pentru autor, legate de o cantată de Johann Sebastian Bach, în concepţia interpretativă, îmbogăţită şi profundă a lui Liszt. Cantata este Weinen, Klagen, Sorgen, Zagen (A plânge, a jelui, a-şi face griji, a şovăi), iar minunaţii ei executanţi în cele două variante: la pian Christian Seibert, respectiv la orgă H.J. Kaiser (pe orga memorială „Max Reger" Weiden).

În acest an, la Raiding, comuna natală a lui Franz Liszt, fraţii Kutrowatz, intendanţii festivalului Lisztomania şi Nike Wagner, muzicologă, strănepoata lui Franz Liszt şi Richard Wagner, intendanta festivalurilor din Weimar şi Bayreuth oferă participanţilor (nume celebre) şi publicului (inclusiv telespectatorilor) numeroase prilejuri de delectare, dar şi de meditaţie. Semnatarului acestor puţine pagini i-ar părea bine, dacă un concert recital, organizat în sala Krispin – complex sportiv E. Prokopetz – cu program Liszt la pianul pe care acesta a cântat în 1846 (şi cu acelaşi program) ar putea avea loc! Dacă nu e posibil, atunci în sala Palatului Cultural!

Weiden, 30 mai 2011