NU POT vorbi astăzi despre profesorul Tohăneanu altfel decât evocând
întâmplări pe care le-am trăit împreună ori chiar amănunte biografice
cărora, acum, când magistrul a plecat dintre noi şi când detaşarea pe
care numai trecerea timpului ţi-o acordă, le găsesc semnificaţii
pilduitoare.
Imediat după absolvirea facultăţii, am fost numit profesor la Şcoala
generală Birchiş, comună situată la marginea estică a judeţului Arad.
Locuiam într-un bloc CFR din gara Săvârşin şi făceam zilnic naveta cu
bicicleta. De sărbătorile Crăciunului, profesorul Tohăneanu m-a onorat
cu o vizită care s-a prelungit până după Anul nou. În fiecare seară, în
micul apartament stăteam de poveşti, în faţa unui pahar de vin,
profesorul, eu şi doi ceferişti: unul revizor de linie, celălalt acar de
cale ferată. Atmosfera semăna cumva cu cea evocată de Sadoveanu în
Hanu Ancuţei. Revizorul de linie ne povestea întâmplări nemaiauzite
trăite de el pe frontul rusesc, iar acarul, când nu relata poveşti
pescăreşti sau vânătoreşti, ne cânta minunate colinde de prin partea
locului. Totul se petrecea în cel mai firesc chip posibil, idilic
aproape, până într-o zi când şeful gării din Săvârşin, un fel de vedetă
locală, aflând de vizita profesorului Tohăneanu, s-a înfiinţat,
neinvitat, s-a insinuat între noi şi a acaparat discuţia debitând, cu
pretenţii de intelectual, tot soiul de vorbe pretenţioase care, credea
el, îl vor cuceri pe profesor. La un moment dat, a rostit un dicton
latin pe care l-a stâlcit îngrozitor. Atâta i-a fost profesorului. S-a
ridicat de la masă, a plecat şi dus a fost. Nu s-a întors decât târziu
în noapte, când s-a asigurat, el ştie cum, că şeful de gară ne părăsise.
Atunci n-am înţeles exact atitudinea sa intransigentă şi am insistat,
fără tact, să-mi explice raţiunea gestului său. Fără succes, se
înţelege. După câteva luni, revăzându-ne la Timişoara, mi-a făcut cadou
o carte: Paznic de far de Geo Bogza. Pe întâia pagină stătea
scris manu propria: „Lui Ionel, în loc de explicaţie a evadării
mele, motto-ul lui Bogza. Gens una sumus". Redau mai jos textul
lui Bogza, cu precizarea că profesorul a subliniat cu o linie fermă două
cuvinte care, astfel evidenţiate, au devenit antonime contextuale:
acar de cale ferată şi impostorii. Dar iată textul:
„Niciun om din câţi am cunoscut, oricât de neînsemnat ar fi fost,
oricât de sărac, oricât de umil, fie că era cizmar, sau dulgher, sau
acar de cale ferată, nu s-ar putea plânge că ar fi simţit între mine
şi el vreo distanţă, oricât de mică, şi că n-am stat de vorbă ca doi
oameni, la fel de simpli, împărţind între noi pâinea şi apa, sau pâinea
şi vinul, dacă era şi vin.
Dar impostorii, oricine ar fi fost să fie, oricât de sus puşi,
orice rol ar fi avut, mai ales în cultură, ei, da, au simţit distanţa de
netrecut, distanţa de prăpastie fără fund, dintre falsa lor importanţă
şi gheaţa privirilor mele." (Geo Bogza, Paznic de far, Bucureşti,
Editura „Minerva", 1974, p. 7).
Cum se vede, profesorul n-a practicat o didactică explicită, ci a
preferat-o pe cea implicită, mai discretă şi, totodată, mai eficace,
fiindcă te punea pe gânduri, iar concluzia o trăgeai singur, ca şi cum
tu însuţi ai fi descoperit un adevăr nou. Cei care îl cunosc ştiu prea
bine că profesorul nu dădea niciodată sfaturi seci, nu era adeptul lui
magister dixit, ci, prin puterea exemplului personal, te făcea
să-i urmezi pilda. Mai târziu am aflat că această subtilitate pedagogică
a deprins-o de la tatăl său, după cum însuşi mărturiseşte într-o
confesiune autobiografică: „În planul intelectual sunt «vândut» tatălui
meu: moştenirea pe care mi-a transmis-o, «lăsământul» lui sunt imense;
prin pilda sa, mai curând decât prin îndemnuri, tata m-a crescut în
cultul celei mai severe exigenţe faţă de mine însumi. Numai aşa am putut
deveni, o vreme, exigent şi faţă de alţii şi necruţător cu impostura".
Robi ai „imagologiei" folclorului universitar, derutaţi uneori de
detalii biografice, pe care le socotim definitive şi definitorii, sau
victime ale unor lecturi superficiale, suntem de multe ori gata să
emitem opinii care n-au nicio legătură cu realitatea profundă. În lumea
filologică, de pildă, profesorul Tohăneanu era perceput ca un
tradiţionalist pur sânge, un conservator de vocaţie, un adversar al
modernităţii. Această opinie părea inatacabilă pentru că se baza pe
argumente concrete; într-adevăr, profesorul n-a îmbrăţişat aspectele
formale ale modelor trecătoare: nici structuralismul în anii ’60, nici
textualismul anilor ’70-’80, nici posmodernismul deceniilor următoare.
Cât despre terminologiile, adeseori inutil sofisticate, profesorul le
vitupera, convins că perpetua inovaţie terminologică nu face altceva
decât să mascheze penuria ideilor. Asta în ştiinţă; în viaţa cotidiană,
apropiaţii lui ştiu că îşi dactilografia singur articolele, ignorând
computerul, la robusta sa maşină de scris „Continental", al cărei
ţăcănit metalic îl puteai auzi trecând pe lângă casa lui, în dimineţile
de vară, când lucra cu geamul deschis; d-sa nu vorbea la mobil şi nu
conducea automobil, iar vestimentaţia-i era simplă, eliberată de orice
podoabă, cu excepţia, câteodată, a cravatei căreia – neumblat ca alţii,
pe la Paris sau primprejurul – nu ştia „să-i facă nodul". Sunt acestea
observaţii adevărate bazate pe realităţi ce ţin de lumea aparenţelor
exterioare şi reprezintă consecinţa naturală a decenţei structurale. Ele
nu au relevanţă în plan ştiinţific, pentru că modernitatea în ştiinţă
înseamnă cu totul altceva, şi anume evadarea din perimetrul îngust al
prejudecăţilor, repugnanţa rutinei şi surparea dogmelor. Într-un articol
pe care i l-am dedicat în volumul omagial de acum aproape cinci ani pe
care l-am intitulat Prejudecăţi învinse, am enumerat şi comentat
aspecte ale operei sale care ţin de modernitate. Încă de pe vremea când
redactam teza de doctorat, tot citind articole contemporane de
stilistică, unele semnate de somităţi mondiale în domeniu, am trăit un
sentiment ciudat şi stenic totodată: anume că ideile ultramoderne din
lucrările acestora eu le cunoşteam de multă vreme fie de la cursurile
sau seminariile profesorului, fie din scrierile sale, fie din
discuţiile, uneori întâmplătoare, pe care le-am purtat cu d-sa. N-am
avut suficient curaj să-mi fac publice opiniile în scris de teamă să nu
cad în păcatul protocronismului pe atunci la modă, căci era încurajat de
ideologie. Nu mică mi-a fost însă satisfacţia când am citit cuvintele
profesorului Kohn János de la Universitatea din Budapesta, fost student
al magistrului în anii ’60, cuvinte care parcă îmi traduceau ad
litteram propriile gânduri: „Pe nesimţite, cu uşurinţa lucrului
făcut din şi cu plăcere, am absorbit [la cursurile profesorului] un
sistem de interpretare a textului poetic ale cărui principii urma să le
reîntâlnesc, uneori travestite terminologic, în faimoase lucrări
ulterior apărute. De modernitatea acestui sistem neatins de «mode» mi-am
dat seama însă ceva mai târziu".
Titlul intervenţiei mele poate surprinde ori chiar contraria, dar
numai pe aceia care nu l-au cunoscut destul de bine pe profesor şi care
trăiesc cu impresia falsă că d-sa şi-a scris cărţile, indiferent la ceea
ce se întâmplă în jurul său, ba chiar nepăsător faţă de emulaţia ideilor
contemporane; atunci, se întreabă ei, cum putem vorbi de reacţii
împotriva imposturii, câtă vreme absenţa spiritului polemic din opera sa
e unanim recunoscută. Eu unul m-am înşelat de mai multe ori în această
privinţă. Dar pentru aceasta, fie-mi permisă evocarea altei întâmplări…
Pe la începutul anilor ’90, mă aflam în vizită la profesor împreună cu
mai mulţi discipoli ai săi. Una din elevele sale, proaspăt absolventă a
limbilor clasice, aduce un număr mai vechi dintr-o revista literară şi
ne citeşte de acolo un text de o vulgaritate extremă despre Alexandru
Graur. Se spunea în acel articol că „lingvistul cu nume de pasăre"
n-avea gustul ideilor teoretice, că era un practician îngust şi fără
carismă, că, în fine, nu era în stare să se ridice la altitudinea
marilor idei ale lingvisticii mondiale şi că a adus chiar unele
deservicii limbii române, prin atitudinea sa ancilar prosovietică. Iar
bogata sa activitate lingvistică a fost calificată drept „muncă de
molii". În final, autorul a făcut o trimitere răutăcioasă la o epigramă
care batjocorea originea etnică a lui Alexandru Graur. Profesorul
Tohăneanu stătea şi asculta tăcut. Cuprins de revoltă faţă de cele
auzite, dar mai ales contrariat de pasivitatea profesorului, am izbucnit
revoltat: „domnule profesor, de ce nu luaţi atitudine, de ce lăsaţi
mişeii să facă punte la izbândă, e de datoria dumneavoastră să puneţi
lucrurile la punct, doar i-aţi fost student la Bucureşti şi mie mi-aţi
spus că aţi avut mult de învăţat de la el". Profesorul a zâmbit a
lehamite, ceea ce mi-a sporit revolta şi i-am spus textual: „dacă am
regretat vreodată ceva la dumneavoastră, apoi acel lucru a fost absenţa
spiritului polemic". Am trecut apoi la alte subiecte mai liniştite. În
final, când ne-am despărţit, mi-a întins un număr recent din „Orient
latin" şi mi-a spus în şoaptă strofa rimbaldiană:
Oisive jeunesse
Ŕ tout asservie
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie…
Da, da, am murmurat, eu v-am cerut o replică şi dumneavoastră vă
refugiaţi în solemnităţi.
Ajuns acasă, deschid revista şi nu-mi vine a crede ochilor când
citesc replica profesorului la infamul articol. Scrisese despre Graur,
cu o săptămână înainte de furtunosul meu protest, după cum urmează: „În
jurul anului 1950, mai precis între 1 februarie 1949 şi 20 iunie 1952,
am fost asistent, apoi lector la Catedra de Lingvistică şi Filologie
Clasică a Universităţii bucureştene. Nu pot nicicum să mă apropii de
acest scurt răstimp luminos al tinereţii mele fără să mărturisesc,
solemn şi făţiş, cât mă simt de îndatorat lui Alexandru Graur, sub
raport profesional, intelectual şi moral. Am învăţat de la el nu numai
multă carte latinească şi românească – ceea ce, pentru amândoi, însemna
cam acelaşi lucru –, ci şi lecţia superioară a firescului, a simplităţii
sub zodia cărora s-a desfăşurat, fără niciun efort, întreaga mea
existenţă, în toate domeniile de activitate. Apreciind cum se cuvine
amănuntul, în aparenţă meschin, dar, în realitate, plin de tâlcuri, aşez
pe o treaptă foarte înaltă a preţuirii mele faptul că nu l-am auzit
niciodată vorbind despre «facultatea mea» sau despre «catedra mea», aşa
cum i-am auzit pe mulţi alţii, vrednici de îngăduinţa obştii. [...]
Ascultându-l zi de zi şi ceas de ceas, la lecţii, la conferinţe şi în
alte împrejurări, am desprins de la Al. Graur un adevăr de o simplitate
derutantă, dar cu atât mai de preţ pentru învăţământ: să nu vorbesc
elevilor mei decât despre ceea ce eu însumi am înţeles şi ştiu. Am urmat
cu străşnicie pilda veneratului meu dascăl, reuşind să fiu transparent
în expuneri, cu riscul de a nu părea profund. Insist asupra acestui
aspect pentru că, nu o dată, dascălii sunt tentaţi să-şi ascundă în
fraze găunoase, dar sforăitoare, penuria totală de idei sau poticnirile
penibile ale unei gândiri neînchegate, incoerente, confuze, într-un
cuvânt, să-şi camufleze impostura".
Nu era o reacţie explicită, numele însuşi al autorului (nomen
odiosum) fiind ignorat, ci una implicită, dar cu atât mai
convingătoare, pentru că plasa discuţia în câmpul ideatic, eliberând-o
astfel de orice notă personală, pe care cititorii ar fi putut s-o
interpreteze drept o expresie a subiectivităţii auctoriale sau replică
vindicativă la adresa autorului infamului articol. Cum se vede,
subtextul, în cazul de faţă, induce un argument mult mai puternic decât
textul, pentru că cititorul devine partener într-o stilistică sui
generis a participării, câtă vreme este invitat să extragă singur
concluzia, raţionând irefutabil: dacă profesorul Tohăneanu reprezintă un
model, aş zice chiar: un ideal pentru foştii săi elevi şi dacă Alexandru
Graur a fost un model pentru profesorul Tohăneanu, insolentul
preopinent, autorul jalnicului pamflet, era redus la neant dintr-un
singur condei. Şi ce condei!
Nu vă pot spune cât de umilit m-am simţit citindu-i replica şi cât am
regretat necontrolata-mi reacţie făcută pripit şi în necunoştinţă de
cauză.
Mea maxima culpa, Domnule Profesor!
