Dialog
„Cioran este un autor vădit deosebit de contemporanii
săi"
Ciprian Vălcan în dialog cu Michael Finkenthal
Michael Finkenthal
– scurtă autoprezentare
(iulie 2011)
În domeniul ştiinţelor naturale, Michael Finkenthal
studiază fizica plasmelor fierbinţi în timp ce în cel al umanioarelor,
se concentrează asupra cercetării fenomenelor complexe în cultură şi în
societate, precum şi a aspectelor multidisciplinare implicate în studiul
acestora. A scris cărţi şi a publicat eseuri şi articole in domeniile
menţionate mai sus, precum şi studii despre autori diverşi, printre care
Cioran, Ionesco, Chestov şi Benjamin Fondane. În prezent este profesor
la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore.
1. Când aţi citit prima dată un volum de Cioran ?
1. La data când părăseam România, în 1970, Cioran nu era
încă persona grata şi deci nu fusese reeditat sau tradus.
Mentorul meu intelectual din acele vremuri trăite la Cluj, Radu Enescu,
mi-a povestit despre epistolarul Cioran – Noica şi am reţinut zâmbetul
sarcastic al fostului „cerchist" de la Sibiu, la pronunţarea faimoasei
fraze despre „pleava risipită la poalele Carpaţilor". În 1977, ajungeam
la un post-doctorat la Paris şi acolo l-am întâlnit pentru prima dată pe
Cioran, „francezul" (cărţile româneşti erau încă netraduse cred şi deci,
inaccesibile mie).
2. Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras la o
prima lectură şi care vi se mai par importante şi azi ?
2. Primele volume citite în perioada sejurului meu
parizian (între 1977 şi 1979) au fost Précis de décomposition,
Syllogismes de l’amertume şi La tentation d’exister, adică
volumele publicate de Cioran în Franţa, (aproximativ) în primii zece ani
de după război, cărţile care l-au făcut cunoscut în Occident. Citeam
cele scrise de un autor până atunci necunoscut mie şi aveam impresia că,
într-adevăr, acesta era născut pentru a scrie aforisme; o scriere
fragmentară şi fragmentată, plină de înţelepciune şi de miez, dar
impregnată în acelaşi timp – dacă nu chiar dominată – de umorile
personale ale autorului (aşa cum avea să o recunoască el însuşi mai
târziu). Într-adevăr, în discuţiile purtate cu Sylvie Jaudeau, publicate
în 1990 sub titlul Entretiens (José Corti, Paris), Cioran spune:
„Le fragment, seul genre compatible avec mes humeurs, est l’orgueil d’un
instant transfiguré, avec toutes les contradictions qui en découlent"
(p.33).
Efectul produs asupra mea de volumul publicat la
Gallimard în 1949, a fost extrem de puternic; mai târziu, după ce am
citit Pe culmile disperării şi Cartea amăgirilor,
publicate în România înainte de război (în 1934 şi 1936), l-am
recunoscut imediat pe „Cioran francezul" şi am înţeles de ce în
convorbirea cu Sylvie Jaudeau menţionată mai sus, Cioran afirma că „mon
premier livre contient déjŕ virtuellement tout ce que j’ai dit par la
suite" (ibid., p. 34). Revin la Précis de décomposition:
încă înainte de a privi tabla de materii (ciudată şi ea în felul ei),
mi-a atras atenţia motto-ul shakespeareian, I’ll will join
with black despair against my soul,/ And to myself become an enemy.
Fiecare pagină a textului confirmă o dezabuzare acută (avem nevoie de
lectura operei româneşti pentru a înţelege că în realitate este vorba
mai curând de disperare): în viziunea lui Cioran, omul nu e mai
mult decât un spirit aservit mediocrităţii („tous les esprits paraissent
asservis a une vocation municipale", Précis de décomposition,
Colecţia Idées, Gallimard, Paris 1966, p. 23), dominat de obsesia
de a fi util. In delirul său neîntrerupt, această făptură jalnică crează
o realitate în care orice idee, oricât de neutră ar fi ea la origine,
devine în cele din urmă un act criminal: „Sous chaque formule gît un
cadaver" (ibid., p. 13). Acesta este mecanismul prin care autorul
devine – aşa cum ne previne prin motto-ul citat – propriul său
duşman. Am citit prima carte scrisă de Cioran în limba franceză copleşit
de semnificaţia ideii care-mi părea a fi definitorie pentru
Weltanschauung-ul autorului: există un rău fundamental, o absenţă
malefică în însăşi fibra existenţei umane. Un „mal coextensif ŕ
l’ętre", care este „l’ętre lui-męme" (ibid., p. 75).
Dacă primul volum m-a tulburat profund, cel de-al doilea
mi-a dezvăluit un autor capabil să-şi depăşească faza iconoclastă chiar
dacă parcursul său rămâne dominat de sentimentul amar al inutilităţii.
Cioran s-a plâns întotdeauna că Silogismele amărăciunii nu s-au
bucurat de succes fiindcă nu au fost înţelese nici de publicul larg,
nici de cititorii avizaţi. Cred că a avut dreptate. Doar cineva care a
trăit existenţa concretă a lui E. Cioran în cei douăzeci de ani care au
precedat apariţia cărţii (în 1952), putea să înceapă cartea cu acel
„Formés ŕ l’école des velléitaires, idolâtres du fragment et du
stigmate, nous appartenons ŕ un temps clinique oů comptent seules les
cas" (Syllogismes de l’amertume, Colecţia Idées, Gallimard,
Paris 1976, p. 9).
Nici Camus, nici Sartre şi nici chiar suprarealiştii
care mai rămăseseră fideli lui André Breton, nu puteau fi de acord cu
acest postulat. Sau cu o observaţie precum „Mille ans de guerres
consolidčrent l’Occident; un sičcle de „psychologie" l’a reduit aux
abois" (ibid., p. 63). Eu însă, citindu-l cu memoria încă vie a
primei mele lecturi cioraniene, eram mai degrabă impresionat de
abilitatea cu care autorul era capabil să rezume într-o propoziţie un
argument dezvoltat într-un întreg sub-capitol în precedentul volum. Spre
exemplu acel magistral „Ętre moderne, c’est bricoler dans
l’Incurable" pe baza căruia s-ar putea scrie un tom întreg...
Syllogismes de l’amertume e o carte de sinteze şi
multe din ideile exprimate acolo rămân extrem de relevante şi pentru
cititorul post-postmodern. Acest „rôdeur du gouffre" cobora adesea în
adâncurile unui abis intelectual-afectiv, pentru a reveni la suprafaţă
cu câteva fragmente de mare adevăr: ale lui, ale altora? Pentru el,
pentru alţii? Îmi amintesc că am întârziat mult asupra aforismului „Avec
force précautions, je rôde autour des profondeurs, leur soutire quelques
vertiges et me débine, comme un escroc du Gouffre" (ibid., p.
29). Cum se leagă această afirmaţie cu alte două care o preced: „les
sources" d’un écrivain ce sont ses hontes’ si‚ presque toutes les
oeuvres sont faites avec des eclairs d’imitation"?
3. Vi se pare îndreptăţită opinia că Cioran e
principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX ?
3. Cioran e continuatorul lui ...Cioran. Desigur, în
Franţa el a fost adesea considerat continuatorul tradiţiei marilor
eseişti/ moralişti care l-au urmat pe Montaigne; în ale filosofiei,
Cioran a fost uneori comparat cu Nietzsche. Dar acesta din urmă a avut o
viziune pe care a împărtăşit-o cu Zarathustra, pe când Cioran a rămas
întotdeauna închis în el insuşi (a fost, desigur, şi în viata lui Cioran
un moment în care a crezut că este (sau că poate deveni) purtătorul unui
mesaj, după coborârea sa de pe muntele numit „Berlin", dar „schimbarea
la faţă" propusă de autorul român nu avea, în afara retoricii, nimic în
comun cu aceea pretinsă de filosoful german pentru a schimba omul
în supra-om). De altfel, în Silogismele menţionate mai
sus, găsim o (foarte) succintă descriere a unor idei-cheie şi câteva
observaţii critice referitoare la Nietzsche; descoperim astfel că dacă
la nivelul ideilor există diferenţe esenţiale între cei doi, profilul
lor psihologic este uneori foarte asemănător. Cioran constată tendinţa
lui Nietzsche înspre o „idolatrie a forţei" care nu ar reprezenta
altceva decât „une tension intérieure qu’il a projetée au dehors, d’une
ivresse qui interprčte le devenir, et l’accepte" (Syllogismes, p.
44). Despre cine e vorba aici, se întreabă cititorul, despre Nietzsche
sau despre Cioran în perioada anilor care preced cel de-al doilea război
mondial (1936 – 40)? „Toutes ses haines se portent indirectement sur lui
męme" scrie Cioran despre Nietzsche, dar acelaşi lucru s-ar putea spune
şi despre autorul româno-francez. Au fost cei doi nihilişti? „Son
diagnostique du nihilisme est irréfutable: c’est qu’il est lui-męme
nihiliste, et qu’il l’avoue" (ibid.) scrie Cioran despre
Nietzsche; el însuşi a respins întotdeauna acuza de nihilism, în ciuda a
tot ce a scris şi ce s-a scris despre el.
4. Ce scriitor din secolul XX poate fi comparat cu
Cioran în privinţa stilului şi a temelor de reflecţie?
4. Aceasta este o întrebare dificilă; pentru mine, în
orice caz. În ceea ce-l priveşte pe Cioran, ezitările mele şi
dificultatea de a răspunde, reprezintă mai curând semne de apreciere. E
greu de situat un asemenea autor; a-l compara cu alţii înseamnă a-l fixa
într-un tipar pentru a-l analiza. E greu însă, dacă nu chiar imposibil,
să fixezi, să prinzi in plasă un „rôdeur". Cioran este „fluid" atât la
nivelul expresiei cât şi al conţinutului. Desigur, lucruri înţelepte,
aforisme sclipitoare găsim la mulţi autori ai secolului, de la Fernando
Pessoa la Czeslav Milosz (sau Gombrowicz, care nu l-a agreat pe Cioran).
Nici în conţinutul scrierilor sale, nici în forma de a se exprima Cioran
nu este unic. Şi totuşi este un autor foarte deosebit de contemporanii
săi.
5. Credeţi că opera lui Cioran e citită adecvat în
România după 1989 ?
5. Mi-e greu să răspund la această întrebare: nu am
urmărit cu destulă atenţie cele ce s-au scris despre Cioran în România
în anii „tranziţiei". Desigur am citit articole în presa literară, au
fost ani când am citit chiar fiecare număr al Caietelor Cioran
publicate la Sibiu de neobositul Eugčne van Itterbeck. Am citit din când
în când şi câte o teză de doctorat sau un volum de eseuri publicat de
autori precum Dan C. Mihăilescu sau Gheorghe Grigurcu, dar nu suficient,
şi cu siguranţă nu destul de sistematic, pentru a putea formula o opinie
cât de cât autorizată în această privinţă. Studii precum cele ale
clujenilor Marta Petreu sau Ion Vartic mi-au părut impresionante prin
adâncimea şi uneori prin subtilitatea analizei. În multe cazuri însă am
fost surprins să găsesc „perle" de genul „Cioran este o mixtură de
Nietzsche şi Anatole France" (prefer să nu citez referinţa). Mă tem că
în atmosfera de polarizare intelectuală care s-a creat în anii de după
1989, evaluări serioase, în profunzime, având în vedere nu doar textul
ci şi contextul şi sub-textul, încadrate toate în istoria culturală şi
politică a secolului, sunt greu de obţinut.
6. Există diferenţe între receptarea românească a lui
Cioran şi aceea occidentală?
6. Ultima întrebare e legată într-un fel de cele scrise
mai sus. Da, cred ca există asemenea deosebiri, ar fi însă nevoie
probabil de un volum întreg pentru a răspunde; poate că cea mai imediată
soluţie ar fi să-i sugerăm cititorului să răsfoiască recentul volum
publicat la Editions de l’Herne (2009), dedicat lui Cioran; va
găsi acolo articole scrise de autori români care scriu în ţara şi/sau în
stăinătate, alături de străini care şi ei scriu uneori acasă la ei,
alteori, în România. Acesta ar fi un bun început în căutarea unui
răspuns adecvat la întrebarea pusă de dumneavoastră.
Michael Finkenthal
Columbia, 23 iulie 2011
|
