Bogdan Teodorescu este un autor de succes. Nu doar un
specialist în manipulare, cunoscut pentru volumul Cinci milenii de
manipulare, nu doar un analist politic şi un specialist în
informaţii şi comunicare, ci un autor de romane politice devenite
bestseller (romanul Spada şi nuvela Domnul deputat se
prăbuşeşte, 2009). Volumul Băieţi aproape buni (2010) reia
preocupările pentru intriga politică şi poliţistă, combinând-o cu
analiza psihologică şi comportamentală, inspirată din realitatea
tranziţiei româneşti. E un roman de acţiune foarte viu, asemănător unui
scenariu de film. Imaginaţia şi mizanscena concurează realitatea
politică traversată de scandaluri, cutremure, schimbări de situaţie
fulgerătoare. Corupţia endemică ce a cuprins societatea românească este
surprinsă cu o logică şi o stăpânire de sine infailibile. Asemănarea cu
realitatea e nu doar întâmplătoare, ci şi izbitoare. Preluând un anumit
tipar al romanului politic tradiţional, fatalmente marcat de ideologie,
Bogdan Teodorescu este un demn descendent al lui Augustin Buzura care şi-a
eliberat eroii de fatalitate şi frică ei având curajul să lupte pentru
libertatea individuală într-o lume dominată de relaţii sociale şi
politice interesate. Prin biografiile pe care le intersectează în
ţesătura romanului, autorul reuşeşte să pătrundă în mecanismul
sistemului vechi şi nou, căci personajele ajunse la maturitate în zilele
noastre sau în vremea din urmă, s-au format în ultimele decenii ale
dictaturii ceauşiste.
Intriga poliţistă e declanşată de o crimă involuntară (uciderea
unei cunoscute jurnaliste, Ioana Arsene, găsită goală într-o pădure din
apropierea capitalei) şi este secondată de destinele unor personaje care
trăiesc în jungla politică a noii democraţii. Limpezimea relatării
obiective şi nervozitatea frazei contribuie la calitatea discursului şi
la crearea unui joc de puzzle în care autorul îl invită pe cititor să-şi
folosească fantezia, inteligenţa şi să-şi satisfacă apetitul de
curiozitate şi poveste.
Fiecare personaj (de la jurnaliştii Ioana Arsene şi Alin
Mazilu la afaceristul Doru Vrană, la ministrul Matei Diaconescu şi la
generalul SRI George Azoiţei) e surprins în dinamica relaţiilor sociale
(educaţie, familie, prieteni) şi a intereselor individuale şi de grup.
În maniera povestirilor cu sertăraşe (devenite, după caz, dosare cu iz
politic) individul e focusat de reflectorul naraţiunii (o povestire
flămândă de detalii psihologice, reacţii, secvenţe comportamentale şi
chiar scenarii) şi urmărit într-o devenire aleatorie marcată de
slăbiciuni, de trădări şi de compromisuri. Fiecare „poveste" conturează
până la urmă un destin. Există şi un efect ironic, un efect literar al
acestor poveşti care se întretaie şi participă la zbuciumul lumii noi,
din glorioşii ani ai ratării de după revoluţie. Acest efect ironic e
singura componentă morală şi critică a discursului, pentru că prozatorul
acordă o maximă libertate de mişcare şi acţiune personajelor sale care
pot deveni din urmăritori, urmăriţi, din potentaţi, rataţi. Relaţia
individului cu puterea, – fie că e vorba de oameni de afaceri ca Vrană,
de consilieri prezidenţiali, precum Lulu Safta sau de poliţişti
profesionişti, dar nu incoruptibili (ca Manix, Bucur şi Anton Vasile) –,
e forţa principală a acţiunilor care provoacă ireparabilul, crima.
Întâmplările sunt inspirate din viaţa cotidiană. Tentaţia compromisului
în favoarea confortului personal face parte din structura intimă a
indivizilor, copleşiţi de griji şi ambiţii.
O formulă suplă şi percutantă
Succesul cărţilor lui Bogdan Teodorescu se datorează în
bună parte unei formule suple şi percutante a romanului, alimentată de
document şi de o viziune panoramică. Personajele principale sunt văzute
din mai multe unghiuri şi străbat mai multe straturi sociale. Conştiinţa
lor e schematică şi discursul lor devine banal, inexpresiv. E o formulă
sincronizată cu cerinţele cititorului modern, obişnuit cu tehnicile
narative ale raccourci-ului şi ale filmului actual. Şi cu
provocările unei societăţi agresive care promovează cinismul şi corupţia.
Romanul începe cu un „capitol al poveştilor introductive" de prezentare
a principalelor personaje. După înfăptuirea crimei de către un bodyguard
drogat şi descoperirea cadavrului, mutat într-o pădure, urmează
rapoartele de analiză, evaluare şi sinteză ale Ministerului de Interne,
rapoartele de consultanţă a specialistului Victor Creţeanu, note
informative şi verbale ale experţilor SRI şi poliţiei către preşedinţie.
Sunt documente de o mare verosimilitate care au un efect deosebit şi un
loc important în economia romanului.
Fiecare capitol e precedat de povestea personajului din
umbră, un fost securist, înlăturat la un moment dat din structurile SRI,
după invazia minerilor în Bucureşti. Din nou naraţiunea e dublată de
documente. Derapajul clasei politice şi a guvernanţilor sunt analizate
sintetic prin vocile paralele ale personajelor şi ale naratorului
omniscient. Experienţa de gazetar şi analist politic, experienţa
specialistului în marketing politic îşi spun cuvântul:
„De fapt, escaladarea violenţei verbale a presei române
împotriva politicienilor nu are echivalent nicăieri în Occident. Un
paradis al pamfletului, al patronilor de presă influenţi, al liderilor
de opinie foarte bogaţi şi, destui dintre ei, corupţi în egală măsură cu
politicienii pe care îi desfiinţează în direct şi cu care, apoi, fac
afaceri profitabile pe termen lung. Aici nimeni nu moare pentru o idee.
Fiindcă există un preţ corect pentru fiecare conştiinţă, pentru fiecare
condei şi pentru fiecare ideal înalt. Ameninţările în această lume nu
sunt fizice… Poţi să-ţi pierzi afacerea, poziţia, intrările, postul într-un
trust de presă, dar nimic mai mult… Un lucru pe care l-am aflat din
prima clipă când am ajuns la Bucureşti a fost că aici secretele nu
rezistă".
Personajul din umbră, fostul securist Viorel se
mărturiseşte. El are mentalitatea ticălosului universal şi nu se sfieşte
să-şi motiveze faptele şi gesturile. Asemenea activiştilor din romanele
lui Buzura el nu e chiar o lichea, mărturisirea îl umanizează; dar
singurul său scrupul e răzbunarea. Portretul său e conturat din tuşe
sigure şi culori contrastante: cinismul său nu are limite. Urmează „capitolul
în care personajele principale se poziţionează şi acţionează". „Războiul
lui Nea Vio" răstoarnă planurile de muşamalizare a crimei, pregătite de
oamenii Preşedintelui. Finalul are alura absurdă a unei comedii groteşti
care are la bază răzbunarea şi nu justiţia cu orice preţ. E o soluţie
conjuncturală şi cu atât mai realistă pentru mentalitatea dâmboviţeană.
Fără să facă aluzii destul de clare la o anumită administraţie
postdecembristă, romanul lui Bogdan Teodorescu este până la urmă o
parabolă a jocurilor puterii în postcomunism.
