Cronica literară

 

   
Lia Faur

 

 

„Cu umbre, lan de doamne…”*

 

Apărut la editura „paralela 45", volumul Amor amoris, semnat de poetul Şerban Foarţă, face parte din Colecţia poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu.

Estetic, colecţia coordonată de Gellu Dorian, se remarcă uşor prin coperta albă, cu poza celui ce scrie, în sepia, încadrată într-un chenar subţire. Numele autorului este şi el scris cu caractere duble, unele clare, vizibile la o primă privire, celelalte, în fundal, gri-ceţos, „de mână", într-o notă de transparenţă.

De ce explic amănunţit acest aspect? Pentru că are legătură directă cu modul în care îşi compune Şerban Foarţă acest volum, selectându-şi poemele încă din anii tineri – 1961, grupându-le pe criterii tematico-formale şi lăsând impresia că unul decurge din altul.

Primele patruzeci şi opt de poeme nu sunt grupate sub niciun titlu, celelalte, însă, da, după cum urmează: Şapte variaţiuni pe-o temă flu, Şapte unisonete, Vasiliscul şi Aspida, Dintr-o copilărie, Şapte incantaţii (în holorimă), Triptic, Schimb de scrisori, de fluturi (roman sentimental-epistolar) şi O seamă de sonete.

Poemele, alese cu grijă din alte volume ale sale, sau apărute în publicaţii literare, dau un „puternic sentiment al timpului" (Postfaţă, p. 252), aşa cum remarcă şi Mircea A. Diaconu, pentru că iubirile sale sfidează timpul, sunt pline de culoare, „palpebrale", văzute prin „ochiu-i caleidoscop" sau „lepidopteroscop" (ca să mă folosesc de expresiile autorului). E un spectacol miraculos când, citind, rămâi cu imaginea unor iubiţi şi iubite, însoţiţi de păsări mirobolante care bat din aripi, repede sau rar, într-un paradis al culorilor şi al texturilor. Nimic nu e cum pare, ci ascuns într-un cod descifrabil ce „suprimă (nepedepsit) aerul dintre cuvinte". Lumea, astfel ticluită, este mai aproape de ordinul lepidopterelor decât de cel al fiinţelor gânditoare.

Analizând poezia lui Şerban Foarţă, apare tentaţia de a intra în realitatea lui palindromică, ameţitoare, iluzorie, care te cuprinde în mrejele-i melancolice, asemenea unei camere cu pereţii de oglinzi.

Glasul său este un amestec stilistic în care variază tonalităţile grave cu cele ironice sau amuzate, mascând amărăciunea momentului. Rosteşte cuvintele pentru a fi rostite, pentru a le repeta cu tine, cititorul, ignorantul adesea, al cuvintelor care prind rod în poemul său. La fel ca în titlu, dincolo de ceea ce se vede, există substanţa care transpare din poem şi se scurge în neantul explorat de scriitor:

„În cer, egrete,-n cer, crep roşu / în, toarse, caiere de nori. / Balconul cerului, în mare / bal, / conul cerului. / În mare, / întoarse caiere de nori. / În cer, egrete,-n cer, crep roşu; / în moar, terasele de nori. / În norii: flame, / gladii, / yole, / în oriflame, gladiole, / în, moarte, rasele de nori,– / în ce regrete / ’ncerc / reproşu’ / orfan, dosindu-l, să i-l fac / or’, fandosindu-l, să i-l fac! / În cer, egrete,-n cer, crep roşu…" (Urmare şi adio, p. 1961).

În poemele lungi sau prozopoemele, realitatea este brodată, dantelată, cu graţia unui discipol gaudian:

„Ochiul e prea aproape de obiectiv: nu-l vede. El / are,-n schimb, elitre, ca o lepidopteră. Pleoapele-i / mai că le imită pe ale fluturelui, ce sunt, însă, / duble. Regret că ale mele nu sunt astfel, dar e / de-ajuns şi-o singură pereche să bată în lăuntrul / florii tale. Fără petale, dar cu gene,-n juru-i, ca şi / acelea ale ochiului meu orb, căci alipit de obiectiv. / De obiectivu-i rourat. De floarea ta întredeschisă… " (Un fluture sub pântec, p. 230)

Înţelegi sau nu, te prosternezi în faţa unei minunăţii, unde nu există loc de criterii, clasificări, reguli, întoarceri. Uneori îţi vine să-i cânţi poemele:

„crengile se întreleagă-n / crâng / ca să-ţi facă ţie leagăn / alb / câte opt se întreleagă-n crâng / crengile de zvelt mesteacăn / alb / iată-le cum se-ntrefrâng / şi-şi bat / frunza perisabilă-n crâng / alb / ca să te adoarmă – frunza-şi bat / crengile mesteacănului alb" (Leagăn, p. 119)

Alteori, să i le reciţi, ca într-o limbă necunoscută, a incantaţiilor, la care participi asemenea unui novice uimit de melodicitatea cuvintelor:

„… cu umbre, lande, doamne în / crinolină albă. (În crin, o lină, albă, zadarnică / ardoare.) Cu umbre, lan de doamne. (În crinolină / albă: za darnică, ard oare?) Cu doamne-n voal (ten / palid, o, valuri împietrite!) Cu doamne-nvoalte (‘n / palid, o, valuri împietrite!) Cu doamne nulipare. / Cu,-n umede rumori eoliene (din insule Hebride, nu / Lipare), un evantai de doamne nulipare. Într-un / târziu fief; regate – norii. (Într-un târziu, fie fregate / – norii!) Cu nume de rumori eoliene: Aura, Favonia, / Zéphirine. Cu Umbre, lande, doamne în mână (e o carte). / – Cu un brelan de d(o)am(n)e în mână (e o carte), să / pierzi la qui-perd-gagne (şi viceversa)." (Un vis…, p. 185)

În ciuda impresiei de volum „legat", Amor amoris este unul eterogen (cam ca orice antologie). Textele selectate se leagă, totuşi, prin ideea de dragoste ce transpare din cuvinte, dar se pierde, uneori, în arabescuri, aparent fără vreo legătură. Te întrebi cum e dragostea pentru Şerban Foarţă, reală, livrescă, preţioasă, intertextuală, subtextuală? Dintr-o „poveste" în versuri albe şi lungi, despre Annabel Lee (Lee, p. 163), demonstrând o didactică tulburătoare prin modalitatea de a transmite cititorului un cod al poemului său, „citind pe diagonală", trece la un alt poem scurt, de aceeaşi intensitate, unde sentimentul este clar exprimat:

„Unii aşteaptă toamna, / eu – o doamnă, / ce-aduce toamna / sau aduce-a toamnă; / ea are paloarea toamnei, / aburul toamnei, / aurul toamnei, / aura toamnei, – / ale ultimei, penultimei, antepenultimei toamne… / Mă-ntreb dacă vocativul doamnei / e Doamne!" (Luna lui optumbre, p. 164)

I se poate reproşa lui Şerban Foarţă că, pe alocuri, este prea livresc, că unele poeme sunt naiv-preţioase, că nu rămâne în minte tâlcul, ci doar jocul construcţiei. Cred, dimpotrivă, că aceasta este una dintre calităţile scrierii sale: părelnicul simplităţii, evadarea într-o lume pe care o credeai demult pierdută şi pe care el o înfăţişează, nu aşa cum este, ci cum ar putea fi.

Aparenta inanitate este, de fapt, o reinventare a lumii spiritului, greu de priceput pentru neavizaţi, pentru cei fără talent în ale descifrării sufletului.

 

* Şerban Foarţă, Amor amoris, Editura „Paralela 45", Piteşti, 2010, 269 p.