ă
întreb ce înseamnă a înţelege o carte, bunăoară, aceasta*. Să
lansezi o ipoteză despre ce-a-vrut-să-spună-poetul şi să scoţi repede un
patent hermeneutic care să te ateste drept primul (şi singurul)
interpret autorizat? Mă îndoiesc că, în majoritatea zdrobitoare a
cazurilor, autorii înşişi ştiu foarte clar ce au vrut să spună – au vrut
să spună exact ceea ce au scris. Atunci, poate, ar trebui întreprinsă o
reconstrucţie a unui sens şi, prin coerenţa ei, sugerată coerenţa
întregului la care se referă.
Chris Tanasescu (păstrez grafia copertei / paginii de
titlu, deşi urechea mea spune altceva) e un poet, unul dintre puţinii,
care nu au uitat că, la origine, poezia e zicere, oralitate,
cuvinte care se cheamă unul pe celălalt şi au în vedere, întotdeauna, un
partener, individual sau colectiv, care ascultă.
Găsim în poezia sa un nivel al detaliului cotidian şi
unul al reflectării sale, un mixaj de intertextualitate combinată cu o
melodie a poliglotismului (nu că citatele respective nu ar avea sens,
dar bănuiala mea e că mai important e sunetul lor):
„M-au omenit oamenii – mult, bun, de la şip, / am
îngăimat, gâlgâind – ’i gustos, excel / ent… şi n-au vrut niciun ban; la
un bloc / sau două de-aicea m-aşteaptă ea, asta-mi / suna în cap; nu,
nu, nu ştie nimeni, / m-asiguram, te alintam telepatic. / Bâigui – bunii
noştri grămătici latini / clasificau sărutul: cel amical, // simpatic,
era osculum, cel dat cu gură / mică, ce drăgăstos, se chema, însă,
basium, / cuvânt adus de Catullus din nord, iar cel / al pasiunii,
apăsat, suavium, opera / lui Plaut. Dragi păstori, la toate trei
/ acuma sunt chemat – mai daţi-mi ţuică / s-o ţuc bin şi să-mi cântaţi
în urmă / femeii să-i fiu drag, să mă-mbogîţescă-n prunci!// savia
super savia, fredonam prin cartierul muncitoresc în lumina
răsăritului. … and then that last labiolingual basium might be read
as a suavium if whoever the embracer then was wrote with a tongue in his
(or perhaps her) cheek as the case may have been then… //il mio
paese e la tua bocca".
Avem, în Cartea de la Curtea, o reconstituire din
fragmente a unui festival de poezie, cu personaje cunoscute, direct sau
din presa literară, a căror prezenă e un alibi pentru întîmplări reale
sau fantasmatice, nu contează, important e pretextul sonor: „Tradu,
tradu, tot strigu la bietul / poet beţivii din zonă, după care niciunul
/ nu mai era atent; mie, o geană / mi se zbătea a zbârlă. De-alături,
alt / poetastru mă trăgea de mânecă – Vrei tu mult? / zice, zic: Tumult?
Nu, adică / vrei mult? Ce? Eee, ce! să capsezi o gagică!", detaliul
sordid privit cu un amestec de oroare şi ironie: „Raquela abia aşteaptă
să-îi vină cu faţa exact unde tre’ să vină. Ei, asta-i, am îngăimat eu
parcă speriat, dar m-am ridit şi am deschis. Fata aştepta în genunchi,
cu ochii ei imenşi şi alungiţi şi sprâncenele alea arcuite, cum văzusem
şi-n tablourile votive medievale amândoi, cu doar câteva ore mai devreme.
N-am făcut decât să-i pun mâna pe cap şi s-o mângâi uşor pe obraz,
îndepărtând-o puţin, cu blândeţe. Crezu că-i doar un joc ca să ne
stârnim încă mai tare, dar curând mi se uită în ochi din nou, mirată. Nu
ne puteam desprinde, totuşi privirile, lucru care, culmea, ne linişti.
După care am zbughit-o pe lângă ea, afară", povestea delirantă,
abracadabrantă, cam cum e cam toată realitatea noastră, mai ales dacă e
(şi e) filtrată prin mass-media; cea mai apropiată referinţă ar fi
acelaşi tip de discurs, adaptat aceluiaşi tip de realitate, în proza lui
Caius Dobrescu. Cu care pare a avea şi alte afinităţi – jocuri de
cuvinte, cuvinte-valiză, paronimie (cam ca în Deadevă); un singur
exemplu: comunsumerism.
Iaşi – Tabula Smaragdina încearcă o reconstituire a
atmosferei oraşului, a istoriei sale, a mentalităţii localnicilor. Un
exemplu reprezentativ pentru ultima categorie: „S-au apucat să / taie
toţi / copacii buni din / curte, să-i / vândă pe NV. / Pe urmă, / au
scos dalele / aleii / şi le-au dus la târg, / au luat / stâlpii din
garduri / pentru a / casă şi-au băgat / sârma la / casat. Au mâncat /
carnea din oale şi zeama / au dat-o / la porci, au plecat / cu becuri, /
cu prize, ţevi, părţi / din zid, uşi, / clanţe, chiuvete, / băi, lămpi,
căni, / noptiere, au / băut tot / spirtul şi-au tras-o / fetelor /
retardate, s-au / pişat pe / veselă, au smuls / plitele / după care n-au
/ mai venit / la lucru deloc / trei zile".
Ce-i reuşeşte de asemenea e recreerea sonoră a
realităţii, ca în această scenă de cantină / bufet expres: „Eram singuri
la coadă: / tăvi, boluri sclipind, linguri / lipicioase, surâsul
pântecos al fetei de la cuptor, furculiţe / trântite zang zung peste /
tabla de tejghea, tronc / tranc strachini, fiu fau pâinea, / zdrund
zdrang bani, monezi-n ca / să, restul, restul! oala / opărită plină cu /
borş chior, terci scurs, griş ars, sos / sec, verze verzi, roşii şi /
licărul clisos, de alpaca".
Poetul nu are tabuuri, nu are inhibiţii, brodează pe
amestecul dintre livresc, posibil şi biografic, inventînd (oare?) figura
unei curve fabuloase sau compunînd o imagine a iadului devastat de
românii hămesiţi, fugărind dracii să-i mănînce, înrudită, mi se pare, cu
cea a celor trei fraţi din Cel bătut îl duce pe cel nebătut a lui
Emilian Galaicu Păun, ori evocînd-o pe Madi sau acţiunea culturală
subversivă a lui Ion Barbu la Petrila.
O bună ilustrare (la fel de bună ca oricare alta) a
acestui mozaic tematic, unde intră, între altele, Mineriada, Iliescu,
Grotescu’, găsim în Cum NU a fost asasinat Ion Iliescu. Cităm în
încheiere un fragment, despre relaţia mai generală între politicieni şi
popor, cu concluzia provizorie că e vorba de o carte ce trebuie savurată,
citită pe îndelete. Sau, şi mai bine, ascultată:
„Era o fată dotată, dar cam naşparlie, / cam fraieră şi
cam gângavă, numită / România, şi-ntr-o zi se trezeşte că-i creşte /
ceva-n frunte, şi tot îi creşte, azi / aşa, mâine-aşa, din coş se
face-un / furuncul, şi-ncepe să mişte, prinde viaţă, / devine-un omuleţ
lipit acolo, / un zbenghi pe nume ilici, de la un cancer / mai vechi
care recidiva, tot pe / la creier. Cu azi, cu mâine, a răbdat / biata
fată – biată să nu fie! / dar pân-la urmă-şi face curaj şi haide / înc-o
dată pân-la chirurg. (...)"
M