Eseurile-studii din cartea editată de universitarul timişorean, Ciprian Vălcan, acoperă destul de superficial intervalul cronologic 1848-1938. Ele surprind însă cu minuţie şi exactitate atmosfera generală din „putreda Vienă”, în care Sigmund Freud tocmai semna certificatul de naştere al psihanalizei, o „scandaloasă ştiinţă” a străfundurilor de ascuns ale naturii umane. Aceasta era, în intervalul menţionat, capitala unui stat despre care Robert Musil scria astfel: „[Imperiul austro-ungar] era, potrivit constituţiei sale, un stat liberal, dar era condus în chip clerical. Era condus în chip clerical, dar se trăia în el la modul liberei cugetări. În faţa legii, toţi cetăţenii erau egali, dar, desigur, nu toţi erau cetăţeni. Avea un parlament care se folosea în mod viguros de libertatea sa, dar care era de obicei ţinut închis; exista de asemenea un codicil privind stările excepţionale, cu al cărui ajutor statul se descurca fără parlament şi de fiecare dată când toată lumea începea să se bucure de absolutismul existent, coroana decreta că acum trebuia ca statul să se administreze iarăşi la modul parlamentar”. Pentru Stefan Zweig, dimpotrivă, atât capitala cât şi milenarul imperiu păreau a trăi într-o „vârstă de aur a statorniciei. În aproape milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezăşia supremă a acestei trăinicii. (…) Fiecare ştia ce are şi ce i se cuvine, ce este permis şi ce nu. Toate îşi aveau o normă, o măsură, o pondere precisă”. Coroborând cele două opinii, semnele decadenţei şi ale sfârşitului statorniciei statului ciudat ironizat de Musil şi cauţionat de Zweig, erau detectate însă de un fost ofiţer al armatei craiului, Miloš Crnjanski: „Viena era deja, în toamna lui 1915, un uriaş bordel (…) Corupţie, prostituţie, melancolie.”

În calitate de editor, tânărul Ciprian Vălcan a ales bine textele care să ilustreze aceste tare şi semne ale decadenţei imperiului bicefal, vizibile cu tot mai multă uşurinţă într-o Vienă în care, între 1859 şi 1910, populaţia crescuse de la 490.220 la 2.031.000 locuitori. Locuitori care se bucurau diferenţiat, după puterile buzunarului, într-un „hedonism senzual şi iubitor de plăceri”, de tot ceea ce le oferea capitala habsburgilor, oraşul în care „armata mărşăluindă a militarilor, armata şezândă a birocraţilor şi armata îngenunchiată a clericilor” psalmodiau împreună, fără s-o ştie însă, prohodul milenarului imperiu.

Fiecare dintre cele opt eseuri-studii abordează o anumită tema din puzzle-ul decadenţei Vienei şi imperiului. Ocupându-se de armată şi de ofiţerii în „galben-negru până în măduva oaselor” şi „dinastici până la exces”, Gabriel Kohn, folosind surse preponderent literare, încearcă să adeverească o anecdotă care circula prin Viena imediat după primul război mondial, în care doi ofiţeri îşi aminteau: „Aveam nişte uniforme atât de frumoase! Şi ce fanfare! Şi ce chipeşi eram! Şi ce-au făcut cu o asemenea armată?! Au trimis-o la război!!” Dar această armată, în care „toată această suprastructură ceremonială şi simbolică a ofiţerului habsburgic alimenta sentimentul apartenenţei la o comunitate de tip aristocratic şi o serie de instincte senioriale” intra în „coliziune directă cu realităţile existenţiale concrete”. Multinaţionalismul imperiului, implicit şi al armatei în care regulamentul militar era redactat în nu mai puţin de 11 limbi, era un factor care ar fi putut fi depăşit. Însă, burghezia imperială, portretizată de Eugen L. Nagy, fiind cea care a produs „atât efervescenţa creativă a culturii vieneze de sfârşit de secol nouăsprezece, cât şi conflictele şi tendinţele centrifuge care au dus la destrămarea proiectului politic şi social al monarhiei” anunţa disoluţia societăţii şi a imperiului. Prin faptul că „ţelul cel mai înalt al burghezului era obţinerea unui rang aristocratic şi, deci, intrarea, cel puţin într-o anumită măsură, în rândul acelei clase sociale”. Căci aristocraţia şi Lebenskunst-ul acesteia, care ţineau de un timp revolut, au minat, prin educaţie, cultură şi puternică interiorizare „traiul burghez vienez” caracterizat mai degrabă prin „comoditate, plăcere, estetic” şi prin „preţuirea «peniţei» mai mult decât a «sculelor muncii manuale»”, decât prin spirit întreprinzător, dinamic, caracteristic lumii afacerilor de anvergură. Mare parte dintre odraslele acestei burghezii, îşi vor afişa dezgustul faţă de adevărata viaţă burgheză frecventând, sprijinind financiar sau chiar activând, în postură de creatori, mulţi talentaţi, „teatrele, cafenelele, sălile de bal şi de spectacole”, presa şi artele, în primul rând arhitectura. Acesteia din urmă, Lukas Marcel Vosickz îi dedică un studiu pornind de la etica muncii arhitectului Adolf Loos, cel care a arătat că „există o deosebire între o urnă şi o oală de noapte”.

Ocupându-se de artistul şi societatea spectacolului, Ilinca Ilian surprinde efectele în timp ale stilului cu nume predestinat: Secesion. În gravura lui Rudolf Bacher, invocată la începutul studiului, bătrânul Franz Josef, uşor adus de spate este, deja, împăratul unei lumi peste care crepusculul aproape a trecut. Iar ruptura reprezentată de secesion, nu este doar una în artă! Artiştii vienezi, remarcabili prin solidaritatea de breaslă de elită constituită într-un veritabil front care reuşeşte să traverseze diverse scandaluri – ca de exemplu cele stârnite de Klimt ori Kokoschka – , se vor dovedi incapabili să „ţină piept unei societăţi care se împotmolea din ce în ce mai mult în propriile sale contradicţii, între un tradiţionalism de faţadă şi o nevoie inconştientă de schimbare”.

Lumea artistică şi aristocratică, care „se desprinsese de mult de morala burgheză şi era într-o continuă erxperimentare”, constituia, ne-o spune şi ne-o demonstrează Roxana Melnicu, cadrul ideal în care un doctor evreu, provenit din mediul burghez, pe nume Sigismund Schlomo Freud, a născocit „scandaloasa ştiinţă” a psihanalizei. Un fidel al moralei burgheze dar şi un observator fin al filistinismului acesteia, Freud detectează şi proclamă rolul sexualităţii în viaţa indivizilor, fapt care îi va aduce tocmai din partea acestuia acuze de „neruşinat apărător al pornografiei” şi „pervertitor al moravurilor”. Dintre demonii pe care psihanaliza îi găsea în inconştientul uman, antisemitismul nu era unul mititel, iar cafeneaua, psihanalizată cu acurateţe de Sorin tomuţa, era un mediu propice pentru dezvoltarea lui. Căci ea trăda, nu doar pentru Karl Kraus, „simptomul unui handicap de adecvare la actualitatea socială”, „un conglomerat în care realitatea se împleteşte cu mitul”, devenind astfel şi un loc în care excesul de raţiune, ca şi somnul acesteia, dădea naştere unor monştri. Printre afacerile care puteau fi tranşate, discret, aici, prostituţia de pe piaţa dorinţelor ne este prezentată de Domenico jacono. Înlesnind cititorului şi o privire istorică asupra acestor „duşmani ai corpului sănătos al poporului”, Jacono ne dezvăluie că austera domnie a Mariei Tereza a fost şi o perioadă de export de prostituate dinspre Viena spre Timişoara. Rolul prostituţiei legale şi, mai ales, ilegale în disoluţia lumii stabilităţii vieneze a fost unul deloc neglijabil, din moment ce domnişorul, soţul, poetul erau implicaţi, în moduri diferite pe piaţa care se crease în jurul acestui flagel. Conjuncţia dintre moral aristocratico-burgheză, mediu artistic efervescent şi o piaţă a dorinţelor care, împreună, duceau la ascensiunea nihilismului ne este dezvăluită de editorul Ciprian Vălcan. în eseul dedicat sinucigaşilor din lumea ilustră a Vienei, el analizează descompunerea dimensiunii simbolice tradiţionale a morţii „în vidul de valori şi de idealuri ce se impunea cu tot mai multă putere”, fapt generator al unei stări „de nihilism difuz care făcea ca maladiile tot mai frecvente ale voinţei să pară imposibil de vindecat”, altfel decât prin suicid. Ideea este ilustrată cu un număr impresionant de sinucideri majore, cu răsunet şi putere de emulaţie în epocă.

Volumul impune cititorului, prin selecţia inspirată a textelor, un efort de re-construcţie a imaginii unei lumi care se străduia, pe căi vizibile dar şi pe căi ascunse, să se de-construiască. O lume în care, aristocraţi, ofiţeri, burghezi, artişti şi multe „victime ilustre din rândul elitei vieneze, au căzut în capcana unui narcisism ce le paralizează orice interes pentru lumea exterioară, fixându-le atenţia în mod bolnăvicios asupra infinitelor labirinturi descoperite în propriul spirit”. O lume care, în decadenţa sa iremediabilă, a avut o splendoare care răzbate prin timp!