Cu toate rezervele „faţă de analizele comunismului pe baza folosirii anacronice a paradigmei ancien régime” (p. 14), un citat din Tocqueville, care ilustrează ‘politica abstractă şi literară’ i se pare autorului, pe drept cuvînt, irezistibil, ca şi sintagma, care revine pe parcursul analizei; dezvoltînd un pic aserţiunea din paragraful precedent, această ‘politică abstractă şi literară’, după ce s-a întors din lumea politică reală, „s-a transformat într-o frenezie a separaţiei şi diferenţierii, concentrându-se pe singurele ţinte interesate de continuarea războaielor culturale, şi anume tocmai foştii parteneri, aliaţi şi prieteni, precum şi «idolii» lor” (p. 22).

Pentru Sorin Antohi, radicalizarea conflictelor pare a avea loc după 1996, în urma eşecurilor succesive ale implicării intelectualilor în politică: „[d]upă ce fusese timp de vreo patru ani doctrină de stat, «politica abstractă şi literară» se întoarce astfel, cu politicienii ei cu tot, de unde plecase, adică din spaţiul alternativ pe care şi-l construise cu încăpăţânarea şi radicalismul «disidentului» post festum” (p. 20).

Un fel de ‘preistorie’ a intelectualului public ar putea fi reprezentată, în timpul comunismului, de cîteva „foarte rare excepţii de curajoasă reflecţie alternativă articulată şi relativ numeroasele formule – de regulă, mutante – de expresie liberă, preponderent literare şi esopice” (p. 9); o încă nescrisă istorie a spiritului public ar evidenţia, pentru autor, între altele, „incredibila inerţie a anilor ’80” (p. 10) şi care „continuă să determine şi astăzi un mare număr de «războaie culturale»” (p. 10). Încercarea de clasificare a acestora, prin termenii în care este făcută poate fi citită şi ca o aluzie la cel puţin unul dintre ele, cel al ‘boierilor minţii’, analizat, acesta, la sfîrşitul capitolului, în note.

O tipologie actuală a acestor intelectuali publici ar cuprinde noii universitari de formaţie filologică (aici îl putem bănui pe autor de un anumit subiectivism, el însuşi aparţinînd acestei filiere), punînd în aplicare „metadiscursurile relativ populare în cercurile lingviştilor, filologilor, criticilor şi teoreticienilor literari, unde se citea avid carte occidentală şi înainte de 1989” (p. 15; ba, dacă ne e permis a adăuga, chiar se confisca în urma percheziţiilor) şi avînd atuul folosirii nuanţate, expresive şi cu proprietate a limbii române, cei de formaţie filozofică, deşi domeniul lor e unul greu încercat de atacurile ideologiei oficiale în vremea comunismului, cei din zona ştiinţelor sociale, unele reprimate instituţional şi reapărute după ’89 (psihologia, sociologia), altele o premieră în învăţămîntul nostru academic, şi cărora li se aduce obiecţia unei anumite incapacităţi (pentru unii) de a se „exprima inteligibil şi în limba naturală” (p. 15), dar care au meritul de a aduce în discuţie „referinţe şi noţiuni practic necunoscut celor cu formaţie preponderent literară” (p. 16), activiştii diferitelor ONG-uri (cu precizarea „cei respectabili” (p. 16) şi, dintre politicieni, cei, puţini, „capabili de gândire şi expresie” (p. 17).

Următorul punct al analizei sale îl reprezintă periodicele. Apariţia «Observatorului cultural» (versiunea Ion Bogdan Lefter) este considerată „simptomul noii etape a spiritului nostru public” (p. 23), partea pozitivă constînd într-o „formă asumată public de partizanat” (p. 23), chiar dacă el, autorul, e „departe de a-i îmbrăţişa conţinutul ideologic” (p. 23), un „postmodernism fără ideologie” (p. 23); e vorba de o polarizare avîndu-şi originea, pentru generaţia ’80, în aproprierea simultană, în ultimul deceniu al comunismului a postmodernismului, amintit mai sus („în orice caz, fără asumarea [atunci, n. n., R. B] genealogiei şi angajamentelor sale politice de stânga”, p. 23) şi a unui „model pe care abia astăzi îl descoperă în adevărata lumină (mai bine zis, umbră) politico-ideologică, definit de marea cultură a generaţiei interbelice şi de supravieţuitorii ei iluştri din ţară şi din exil” (p. 23).

Mai putem aminti aici, ca o anecdotă, de micul război de culise din jurul numărului 1-2 / 1986 al revistei «Caiete critice», dedicat postmodernismului: pe de o parte, bătălia cu cenzura, pentru a face să treacă anumite texte considerate fundamentale în ‘luminarea’ maselor asupra fenomenului, pe de alta, micile faulturi împotriva propriei echipe – excluderea textului lui Muşina din sumarul numărului, pe motiv că rezervele acestuia ar dăuna ‘cauzei’ şi, după aceea, cînd şi l-a publicat totuşi, în «România literară», gestul său fost taxat drept lipsă de loialitate şi prejudiciu adus intereselor aceleiaşi ‘cauze’.

Pandantul «Observatorului cultural» l-ar reprezenta «22»; sînt trecute apoi în revistă publicaţiile care contează (din punctul de vedere al unei culturi a ideilor şi, pe cît se pare, îndepărtîndu-se de modelul literarocentric): «România literară», care e considerată prea generalistă; chiar frecuşurile (mai degrabă de culise) cu «Observatorul cultural» părîndu-i-se autorului „prea marcate de idiosincrazii personale şi prea eterogene pentru a putea fi formulate analitic ori subsumate unui program” (p. 28), «Dilema» (apoi «Dilema veche»), «Cuvântul», «Suplimentul de cultură», cu observaţia formatului care îl cantonează în imediat, „fără bătaie lungă” (p. 29), «Orizont», «Vatra», «Apostrof», «Timpul», «Contrafort» şi, încununarea lor, «Idei în dialog». În mod paradoxal, apariţia revistei este pusă în relaţie (menţionîndu-se toate punctele de divergenţă) cu Boierii minţii lui Sorin Adam Matei, prin apelul la crearea unei „pieţe intelectuale funcţionale” (p. 30). Aceasta, ca şi Retori, simulacre, imposturi a lui Ciprian Şiulea sînt discutate succint, în nota 6, la p. 38, respectiv, 39.

I se reproşează lui Sorin Adam Matei necunoaşterea unui studiu al lui Sorin Alexandrescu (parcă s-a mai făcut această remarcă, dar, sub presiunea termenului de predare a articolului, n-am timp să verific), care i-ar fi temperat elanurile polemice (cu explicaţia condescendentă că, „uneori sentimentul că anunţi o revelaţie te duce la inflamare retorică”, p. 38).

Întîlnim de asemenea cvasi-certitudinea că „lansarea lui Patapievici” şi „menţinerea «Grupului de la Păltiniş» în centrul atenţiei” sînt un rezultat al pieţei libere, lucru pe care Sorin Adam Matei nu reuşeşte să-l realizeze şi care, de altfel, reprezintă „un deziderat peste tot, chiar şi în America” (p. 38). Dacă acceptăm, la rîndul nostru, că piaţa liberă înseamnă şi publicitate (uneori agresivă) şi marketing şi obstrucţionarea (dacă e posibil, chiar eliminarea) concurenţei, atunci, da, Sorin Antohi are dreptate.

Concluzia paradoxală este că grupul n-ar fi existat şi că Sorin Adam Matei l-ar fi inventat, că acesta s-a solidarizat, reacţionînd, „chiar ca grup, dobândind o coeziune neaşteptată şi legitimând post festum acuzaţiile detractorilor” (p. 38); lectura Epistolarului pare a sugera totuşi altceva…

Mai mult, termenul ‘detractori’ pare a indica un anumit parti-pris (ca şi referirea la relaţiile cu Patapievici, personale sau de solidaritate intelectuală, p. 30), ca şi referirile din capitolul următor, Navetişti în Castalia.

Ultimul punct al discuţiilor îl reprezintă traducerile; după constatarea că ele, de bine de rău, există, se observă că „majoritatea [traducerilor, n. n., R. B] nu au un aparat critic de mediere culturală şi introducere tehnică” (p. 31). O parte a acestui aparat este reprezentată de cartea de faţă, căreia i-am discutat, acum, doar armătura ideologică.