Slavomir Gvozdenovici, “Fragment despre adjectivele descriptive”, Editura Hestia, 2007

Slavomir Gvozdenovici este unul din liderii spirituali şi politici ai sârbilor din România. Activitatea sa de poet şi traducător e impresionantă. Împreună cu scriitorul şi editorul Lucian Alexiu a tradus în româneşte antologia Nordul sârbesc (1999) şi retrospectiva poetică Adunarea câinilor la Cnossos a lui Miodrag Pavlovic (2006). Vocea poetului născut în apropierea Dunării, la Belobreşca în urmă cu 55 de ani, e pătimaşă şi patetică, dar demnă, de un patetism epurat, întors spre sine; avem de a face cu un poeta militans, marcat de istorie, istoria recentă a sârbilor şi românilor, dar şi de memoria cea bună a fiinţei. Gesticulaţia sa este fizică şi metafizică şi e tradusă în versuri lapidare, animate de o sintaxă stihială care te loveşte peste faţă. Poetul oscilează între evocarea unor episoade din propria biografie, marcată de întâmplări cu prieteni, scriitori sârbi şi români, marcată de meridianul spiritual al Timişoarei şi copilăria din Clisura Dunării şi preocuparea pentru o poetică a evenimentului şi accidentului biografic:

„în această noapte sunt Laza Kostici

întors către sine

fără nici un sentiment

în sălile de aşteptare-ale lumii

unde se întrevede sfârşitul zilei

Iată mă tălmăceşte postum:

părul tău

îl simt rece în jurul capului

în pălăria mea de profesor port un izvor

pentru finalul poemului

prin trupul tău şi al meu

prăpastia îmi trimite semne vizibile:

durerea Egiptul cenuşa”

(În această noapte sunt Laza Kostici)

(***)

Adam Puslojic, “Tăcere lustruită”, Edirura Măiastra, 2006

Cartea lui Adam Puslojic (născut în 1943 în Valea Timocului), românul-sârb care, prin prietenia cu Nichita, păstrează o strânsă legătură cu spiritualitatea românească, cuprinde „43 de poeme cu Constantin Brâncuşi”. Poetul scrie de obicei în sârbeşte, dar fiind un musafir nelipsit de la sărbătorile literaturii noastre vorbeşte bine româneşte şi a scris chiar nouă volume în limba noastră. Dincolo de protocolul pe care îl presupune orice carte dedicată unui mare artist, volumul e inegal ca valoare şi încărcat cu o grafică şi cu ilustraţii sau fotografii care meritau o selecţie mai riguroasă. Cartea se deschide patetic şi pleacă de la ideea de tăcere şi necesitatea de a se autocenzura a marelui oltean: „Sau taci, sau zici ceva mai bun decât tăcerea”; încât e foarte greu să spui ceva apăsat şi profund. Poetul îşi începe bine experimentul declanşat de revizitarea laboratorului intim al lui Brâncuşi. Uneori însă, lirismul său histrionic bântuie pe cărări bătătorite sau se abate de la teza „tăcerii lustruite” de înaintaşi. Nu mai ştii dacă reproducerile după operele sculptorului ilustrează poemele, sau poemele sunt notaţii pe marginea lucrărilor. E o carte inconfundabilă, dar ratată a sârbului de valah, a neliniştitului pelerin, în ciuda numeroaselor dedicaţii prieteneşti:

„De unde ne vine/ veşnicia la ţară/ atunci când/ va veni?// Din inima largă/ a ţăranului,/ aş dori să ghicim/ răspunsul/ potrivit.// Şi ţăranul nostru/ cine este?/ Orice om din lume/ cu inima veşniciei!// Aşa, ori cam aşa,/ vorbea ţăranul Constantin.” (Ţăranul nostru)

(***)

Ofelia Prodan, “Cartea mică”, Editura Brumar, 2007

În loc să se retragă la mănăstire după debutul fulminant de la editura Vinea, cu Elefantul în patul meu, Ofelia cea brună din Urziceni publică o continuare a debutului (dacă e să-l credem pe Al. Cistelecan) la cunoscuta editură din oraşul de pe Bega. Scrisul ei sobru, chirurgical n-ar fi atât de penetrant fără acea doză de seninătate trucată care o face să descopere lumea printr-o fantă, prin ocheanul detaliului minimalist. Cele trei cicluri aspiră la unitatea lumii şi a diferenţelor ce o compun: poeme din lume, doi într-o lume şi altă lume – Locul. Sunt poeme de o simplitate construită cu grijă, contrase într-un titlu-definiţie: intro, corrida, reflectorul, groapa,lulu, fetiţele, micuţa cerşetoare etc. Poemele se nasc dintr-o economie de mijloace şi gesturi şi se instalează în pagină într-o risipă de imagini şi fantezii. Sunt poveştile lumii mici prin care trece o fiinţă ciudată, compoziţii stranii cu păpuşi, cu reflexe urmuziene şi personaje abia schiţate, dar memorabile:

„Lidia este cea mai mică

Dintre noi. E aproape ca o

fetiţă. Nu vorbeşte niciodată şi

Nu te poate privi în ochi.

Mănâncă întotdeauna singură.

Într-o seară o femeie a îmbrăcat-o

cu un furou roşu şi i-a spus Lidia

vezi cât eşti de frumoasă? Şi Lidia

a început să râdă. Râdea din ce

în ce mai mult sărea pe pat şi uşa s-a

deschis dintr-o dată şi a intrat un fum

negru greu.

(fumul)

(***)

Dan Dănilă, “Calendar poetic”, Editura Brumar, 2006

Dan Dănilă e un poet scrupulos şi elaborat, cu o caligrafie suavă, înflorită cu subtilităţi care urmăreşte trecerea timpului într-un ritm propriu, din exil, încercând, pe de altă parte, să rămână pe coordonatele liricii româneşti. Traducător atent din lirica germană (Rilke, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg) şi franceză (Francois Villon) el se află la al şaselea volum personal. Calendarul poetic dă expresie unei mitologii personale extrasă din experienţa unui călător prin timp şi anotimpuri, a unui rătăcitor melancolic prin alte spaţii culturale cu care ne face cunoştinţă:

„În ţara unde înfloreşte germaniul/ aici în suabia e şi multă linişte/ încât uneori ţi-ai putea auzi inima/ şi limba ciudată în care bate/ s-o înţelegi nerăstălmăcită:/ cum-bat cum-bat cum-bat cum-bat/ com-bat com-bat com-bat com-bat/ com-par com-par com-par com-par/ com-pas com-pas com-pas com-pas// în ţara în care înfloreşte germaniul/ cărţile au cam zece mii de file/iar meşteşugul pietrelor e bogat -/ nu intră lama cuţitului între ele./ aici nici nu există ziduri umile,/ baloane poartă norii în nacele,/ în turnuri bat clopote grele şi mat/ e sunetul lor, iar când se stinge/ poţi să-ţi auzi inima ori cum ninge,/ la vreme de pornire sau de stat...” (Ţara germaniului)

(***)

Paul Aretzu, “Scara din bibliotecă”, Editura Ideea europeană, 2007

Paul Aretzu este un cunoscut poet care scrie despre literatură şi o face destul de inspirat – în cunoştinţă de cauză – relevând subtilităţi nebănuite ale cărţilor lecturate. Prezenţa sa în revistele literare (Ramuri, Luceafărul, Calende) nu trece neobservată şi asta nu datorită incisivităţii spiritului critic, ci mai degrabă datorită discursului său pedant, inteligent şi expresiv. Este un critic al zonei, al sudului, dar nu face din asta o obsesie. De aceea poate că prima impresie a cărţii stă sub semnul diversităţii care derivă din bogata ofertă editorială a ultimilor ani. În cele trei secvenţe ale cărţii se ocupă de poeţi (de la Petre Stoica şi Constanţa Buzea la Anton Jurebie şi Claudiu Komartin), de prozatori (de la Stefan Aug. Doinaş la Mădălin Roşioru) şi de critici/ eseişti (de la Adrian Marino, Gh. Grigurcu şi ana blandiana la George Popescu) încercând o radiografie critică a începutului de mileniu. Scara din bibliotecă este pentru autorul dedublat un instrument de lucru şi un simbol al cititorului-scărar care încearcă să facă ordine în haotica şi zgomotoasa noastră viaţă literară. Mizând pe calm, pe luciditate şi pe cultura sa performantă:

„Scara din bibliotecă, instrument sine qua non, este o construcţie aparent firavă – aidoma lanţurilor spiralate, plutind parcă în abstract, ale nucleotidelor genetice, dar purtând în ele toată forţa eredităţii -, de fapt, coloana vertebrală a unei complicate axiologii estetice. Istoria a dovedit cât de vulnerabilă, dar şi cât de puternică este cartea, autori mari, biblioteci renumite dispărând fără urmă, religii cosmice întemeindu-se pe, pur şi simplu, cuvântul scris.”

(****)

Nicolae Oprea, “Vasile Voiculescu, monografie”, Editura Aula, 2006

Cunoscutul critic piteştean readuce în actualitate destinul de excepţie al unui scriitor care îşi regăseşte energiile creatoare la senectute. Vasile Voiculescu, socotit iniţial de critică un poet tradiţionalist, revine după al doilea război mondial cu o forţă de nerecunoscut în planul vieţii literare. Criticul leagă acest reviriment de participarea scriitorului la gruparea spirituală a „Rugului aprins” de la Mănăstirea Antim. Studiul monografic şi comentariile la textele voiculesciene îl recomandă pe Nicolae Oprea drept un specialist redutabil, sobru şi aplicat, care pune în relaţie informaţii şi idei critice avizate. El insistă asupra modernităţii scriitorului (care a suferit la sfârşitul vieţii în închisorile comuniste), manifestată în proza fantastică originală şi în sonetele „apocrife” după Shakespeare. Păcat că din dosarul receptării critice lipseşte numele lui Cornel Ungureanu.

„Vasile Voiculescu exploatează, în ficţiune, decalajul cultural, înregistrat în cadrul oricărei societăţi umane în devenire, dintre zonele moderne ale acesteia, expresie a urbanităţii mobile şi zonele tradiţional-arhaice, rurale, expresie a unui imobilism socio-cultural. Pentru că există o discrepanţă inevitabilă de civilizaţie şi gândire între ceea ce, în alţi termeni mai adecvaţi, aş denumi centru şi periferie.”

(****)

Ion Simuţ, “Competiţia ficţiunilor (Investigaţii de critică literară)”, Biblioteca Revistei Familia, 2007

Un cunoscut critic spunea cu aroganţă că majoritatea criticilor români sunt urechişti. Critica de receptare de pe piaţa cărţii are nevoie urgentă de spirite critice, de oameni tineri, cu auzul fin şi cu mintea limpede. Iată că Ion Simuţ, cunoscutul critic clujean şi orădean s-a gândit la necesitatea formării unei şcoli de critică, sub forma competiţiei ficţiunilor. Investigaţiile coordonate de el sunt binevenite şi evidenţiază munca serioasă a cercetătorilor în zone uneori obscure ale discursului literar, dar întotdeauna incitante. E vorba de autori şi opere care intră în procesul revizuirii estetice a valorilor pentru că sunt vulnerabile sub aspect ideologic:

Ion Simuţ, Petru Dumitriu între „cronica mică” şi „Cronica Mare”;

Graţian Cormoş, Edgar Papu – de la puşcăria politică la România Mare;

Alin Creangă, Proza scurtă a scriitorilor târgovişteni;

Georgiana Epureanu, Structuri teatrale în nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade;

Zoica Ghiţan, Un excurs iniţiatic. Literaturizarea discursului filosofic noician;

Marius Miheţ, Despre proza lui Constantin Ţoiu;

Dana Puşcaşiu, Romanul conştiinţei etice;

Ioana Revnic, Modalităţi ale fantasticului în nuvelele lui Ştefan Bănulescu.

Sunt tineri care vin şi care promit, ţinând seama că unii dintre ei sunt deja cunoscuţi în revistele literare şi în mediile universitare. E un proiect indispensabil pentru formarea competenţelor specifice în interpretarea literaturii actuale.

(****)

Diana Ivan, “Calistrat Hogaş – contextul operei”, Editura Hestia, 2006

Cartea despre Calistrat Hogaş este debutul Dianei Ivan, lector universitar şi doctor în litere. Autoarea a mai publicat traduceri şi studii în limba franceză în ţară şi străinătate. Cercetătoarea îl reciteşte pe Hogaş în contextul românesc şi european (manifestul naturist al lui Maurice Le Blond de la sfârşitul secolului XIX) pentru a-l scoate din zodia controverselor critice şi a-l apropia de simţirea modernă prin subiectivitatea sa. Un studiu care pune în prim plan stilistica memorialistului şi a prozatorului moldovean fără a avea pretenţia de a aduce o viziune nouă în analiza operei:

„Scrierea lui Hogaş ar putea fi, la prima vedere, asimilată memoriilor. Lămureşte, prin ea, unde anume pornea el în fiecare vară, îmbrăcat ca un „marchidan”, spre spaima sau uimirea amuzată a trecătorilor întâlniţi în cale, ne face părtaşi la momente pe care s-ar părea că are grijă să ne determine să le considerăm „memorabile”. La o lectură mai atentă, simţim că, deşi imaginile par luate din lumea exterioară, proza lui poetică evocă mai degrabă peisaje sufleteşti, cu precădere în a doua parte din În munţii Neamţului.”

(***)

Gheorghe Glodeanu, “Poetica romanului interbelic”, Editura Ideea Europeană, 2007

Critic de primă mărime a Ardealului de Nord desprins din aripa tribunistă a anilor’80, Gh. Glodeanu este un cercetător harnic şi serios al prozei interbelice şi postbelice, desfăşurându-se atât în plan universitar cât şi al criticii de întâmpinare. Ediţia a doua a studiului său despre poetica romanului interbelic apare la zece ani după ediţia originală. O istorie a romanului românesc modern, văzut din unghiul de vedere al modelului narativ şi al criticii tipologice. Criticul e fascinat de câteva figuri tutelare: Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, George Călinescu şi Hortensia Papadat-Bengescu. Modelul narativ experimental cuprinde studii aplicate la operele lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, M. Blecher, Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale şi Urmuz. Criticul reciteşte principalele romane în contextul criticii interbelice şi observă problemele iscate, pornind de la conceptul de autenticitate. Lungul drum al Autorului la Personaj capătă valenţe noi pentru devenirea prozei interbelice. Oscilând între mirajul sincronizării cu romanul european şi lupta cu inerţia autenticităţii, spectacolul naşterii şi afirmării e adaptat la noi orizonturi de aşteptare:

„În mod firesc, modelul narativ experimental se naşte ca o reacţie la adresa unei tradiţii istovite, care şi-a epuizat valenţele novatoare. După ce timp îndelungat a reflectat lumea în toată complexitatea ei, scriitorul îşi intuieşte limitele, îşi dă seama că nu este un demiurg în lumea imaginarului şi că, din vechea perspectivă, nu mai are nimic nou de spus. Resimţind nevoia unei înnoiri radicale, el îşi întoarce privirea dinspre lume înspre propria sa condiţie, asupra propriului său for interior, renunţând astfel la prerogativele omniscienţei.”

(****)