“Trimisul nostru special”

Cartea sa se deschide şi se închide simetric cu urletul „Sombrerooo” care s-a auzit de la fereastra unui bloc şi care mai apare de cîteva ori consemnat.

Personajul principal este un redactor de ziar, Antonie. Se relatează cînd la persoana întîi, cînd la persoana a treia.

De remarcat că tînărul nostru autor este plin de neprevăzut. Nu poţi şti ce te aşteaptă în capitolul următor (din 27).

Se prezintă critic lumea din timpul lui Ceauşescu şi tot aşa după căderea acestuia. Autorul e spiritual.

Întîlnim în carte aluzii la Epopeea lui Ghilgameş, la Crimă şi pedeapsă de Dostoievski, la Hamlet de Shakespeare, la Moby Dick de Melville şi la Don Quijotte de Cervantes iar tînărul preot activ dintr-un sat de munte este un fel de Popa Tanda modern, cu calculator. Sînt redate apoi fragmente biblice într-o interpretare proprie, despre Isus şi Ioan Botezătorul. Printr-un personaj, călugărul Ioan, asistăm la o interpretare proprie a învierii şi a consecinţelor acesteia. Concluzia ar fi că Isus este printre noi, fiindcă altfel jertfa sa nu şi-ar avea rostul.

Interesantă este şi argumentaţia redactorului-şef, Cristi, despre ziarul său care trăieşte din reclame, precum şi lumea prezentată prin prisma „doamnei Lenuţa”, femeia de serviciu de la arhiva securităţii.

Într-un inteviu, preşedintele afirmă: „…presa este cîinele de pază al democraţiei. Nu-i poţi purta pică” (pp. 98/99).

Volumul se citeşte cu plăcere fiindcă se trece pe parcurs de la una la alta cu abilitate, păstrîndu-se în permanenţă treaz interesul cititorului şi oferindu-i-se fiecăruia cîte ceva care să-i placă sau să-l intereseze în mod deosebit.

Amuzantă este scena cu „ozeneii”, care nu sînt altceva decît nişte turişti veniţi din Germania să-l caute pe Dracula, precum şi scena (televizată) cu familia Vîrlan din timpul inundaţiilor.

De remarcat că expresiile tari, destul de multe în carte, fie din pudoare, fie adesea din imposibilitatea găsirii echivalentului adecvat, nu au fost traduse mot a mot, ci într-o formă mult mai blîndă.

O completă şi complexă biografie Eliade

Dacă în urmă cu mai puţin de două decenii aşa ceva era cu neputinţă, iată că astăzi se poate.

Disertaţia de doctorat a istoricului Florin Ţurcanu (n. în 1967 la Turnu-Severin) apare iniţial în Franţa, în 2003, la Editions la Decouverte din Paris cu titlul „Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire”.[2]

În 2006, pe data de 9 martie, ziua naşterii lui Eliade, a apărut traducerea în germană, făcută după cea în franceză. De semnalat că traducerea cărţii în engleză este tocmai în pregătire. Desigur că ar fi de aşteptat şi traducerea în japoneză, avînd în vedere faptul că opera ştiinţifică a lui Eliade a fost publicată acolo cu ani în urmă în opt volume.

Titlul în germană este mai complex decît cel din franceză (sau română) şi anume Mircea Eliade. Filosoful sacrului sau În închisoarea istoriei cu subtitlul O biografie.

Şase ani a lucrat Ţurcanu la această carte. El a folosit, pentru documentare, materiale din zece arhive şi în perioada 1990-2002 a stat de vorbă cu patruzeci de persoane.

Trimiteri bibliografice sînt din abundenţă în carte. De exemplu, Capitolul 8. India (pp. 109-144) numără…250! Acest fapt dovedeşte că tînărul cercetător român face afirmaţii obiective, bazate pe documente. Ici şi colo îşi permite cîte o observaţie proprie, care vine ca o concluzie.

Aflăm din carte că jurnalul lui Eliade de după război, de-abia în anul 2018 va fi dat publicităţii în întregime (p. 394).

Biograful încearcă la modul obiectiv, pe baza mărturiilor scrise sau verbale ale foşilor studenţi, să-l disculpe pe Eliade de antisemitism. Totuşi îl condamnă pentru lipsa de atitudine şi răspundere vis-a- vis de trecutul său legionar.

Aderarea lui Eliade în 1937 la Garda de fier e cu atît mai inexplicabilă cu cît în urmă cu cîţiva ani cerea în articolele sale „comportament apolitic” din partea intelectualităţii, criticat fiind pentru aceasta şi de cei de dreapta (Mihai Polihroniade) şi de stînga (Al. Sahia, Miron Radu Paraschivescu).

Pe de altă parte, gestul lui Nae Ionescu de a împărţi catedra (şi salariul) cu fostul său student este generos şi faptul că Eliade îi rămîne toată viaţa recunoscător e…firesc.

Spre sfîrşitul vieţii, întreaga activitate ştiinţifică a lui Eliade, elogiată de-a lungul a cîtorva decenii de colegii săi de generaţie, este criticată vehement de tineri cercetători, unii chiar foşti studenţi ai săi, atît în ce priveşte metoda de lucru cît şi modul de a opera cu noţiunile.

Biografia de faţă este completă şi complexă din toate punctele de vedere, rodul unei munuţioase documentări cu privire la viaţa lui Eliade şi a operei acestuia (atît ştiinţifică cît şi literară) dar şi a mediului social în care acesta a trăit în diferite etape ale vieţii.

Numeroasele recenzii elogioase apărute la carte în Franţa şi în ţară sînt o dovadă concludentă în acest sens.

Din nou despre Eliade

Este meritul editurii Grin pentru texte academice din München că publică începând din 1998 lucrările de seminar foarte bune ale studenţilor, atît pe cale electronică cît şi tipărite. Lucrările pot fi citite din internet la un preţ ceva mai mic, iar în caz că faci comanda pentru broşură tipărită, preţul este, evident, ceva mai mare.

Pentru fiecare lectură ce se face pe cale electronică studentul primeşte 40 % din încasări şi pentru fiecare exemplar tipărit (doar la comandă) şi vîndut, 10%.

Sînt cîteva mii de asemenea lucrări în banca de date a editurii, dar doar o singură lucrare dedicată literaturii române.

Lucrarea însumează 15 pagini şi este constituită din următoarele părţi: „Introducere”, „Definiţie”, „Între ştiinţă şi profeţie”, „Nouăsprezece trandafiri” ca şi compoziţie labirintică”, „Scriitorul iniţiat”, „Teatrul de iniţiere”, „Obsevaţie finală” şi „Bibliografie”.

Bibliografia numără 11 lucrări consultate (cărţi şi articole), dintre care cel mai des apelează la cele semnate de Eva Behring, Matei Călinescu, Gheorghe Glodeanu şi Ilina Gregori.

Dintre observaţiile făcute reţinem două:

„Scriitorul Pandele îşi sacrifică corpul fizic pentru ca în forma unui corp mitic care susţine doctrina divină să devină nemuritor” (pag. 11) şi, mai departe: „Spectacolul cere de la spectator nu numai să ia parte, ci totodată şi predispoziţie ca şi căutător activ care să-i descopere simbolurile şi semnele” (pag. 13).

Aceste două observaţii cu exemplificări şi încă cîteva de acest gen ar putea constitui nucleul unei viitoare disertaţii de doctorat.

Ereticul Cioran

După ce încă în 1997 a apărut în Franţa, la Gallimard, eseul monografic „Cioran, l’hérétique” al lui Patrice Bollon, în 2006 apare în Germania cu titlul Cioran, ereticul[4] în traducerea din franceză a lui Ferdinand Leopold, cel care a tradus din română „Amurgul gîndurilor”, „Cartea amăgirilor”, „Îndreptar pătimaş” şi „Pe culmile disperării”.

Lucrarea se deschide cu o „Introducere: Un mare necunoscut” (pp. 7-24), urmată de „Partea întîi: Genealogia unui incomprehensibil” (pp. 25-137), constituită din cinci subcapitole, „Partea a doua: Învăţătura dezamăgirii” (pp. 139-222) din patru subcapitole şi „Partea a treia, Principiul stilului” (pp 225-252) urmată de „Concluzii: Lungul drum încolăcit…” (pp. 253-272).

Patrice Bollon a avut avantajul de a-l fi cunoscut personal pe Cioran, despre care a scris în 1986 în „City Magazine„ şi în 1989 în „Paris-Matsch„, cu care a purtat mai multe discuţii şi la care a fost invitat chiar la cină (prezintă meniul).

Cioran, aflăm din carte, era glumeţ, îi plăcea să rîdă „era mai degrabă un fel de modern „Nepot al lui Rameau” (p. 8).

Bollon crede că autoironia l-a ţinut fizic în putere pe Cioran.

Aflăm că Cioran nu era un pasionat cititor de ziare şi că pînă la începutul anilor nouăzeci nu a vrut să-şi ia televizor. Asculta cu tot atîta plăcere cu cîtă vorbea.

„Ca şi Nietzsche, Cioran era obsedat de hrănirea sănătoasă”(p. 15). Avea şi el medicamentele sale şi ceaiurile sale. Era interesat mai mult de viaţa lui Nietsche sau Wittgenstein decît de opera filosofică a acestora.

Mai aflăm că Cioran avea o ediţie veche, legată, a poeziilor lui Eminescu pe care adesea răsfoia.

Căutînd să explice starea de spirit din ţară la un moment dat, cercetătorul francez exagerează:

„…antisemitismul s-a dezvoltat atunci într-o parte componentă a vieţii politice din România. El trece peste toată opera lui Eminescu, marele poet, întemeietorul literaturii naţionale” (p. 60).

Cititorul mai află că tînărul Cioran, ca bursier în Germania, începînd de pe data de 19 noiembrie 1933 a trimis de două ori pe lună articole la „Vremea”, în total 15, acestea fiind analizate şi comentate de cercetătorul francez.

Cînd s-a hotărît să scrie în franceză, Cioran ştia ce anume vrea să spună în „Précis de décomposition”, dar nu ştia cum să spună în franceză şi pentru a învăţa acest lucru a început să citească cu atenţie literatura secolului al XVII-lea, scrisorile Marchizei du Deffuad şi ale Juliei de Lespinasse, precum şi „Memorii” de Madame de Staal de Launay, o scriitoare de mîna a doua. Cioran vroia să-şi însuşească regulile şi să respecte o anumită puritate gramaticală şi semantică a francezei.

Patrice Bollon este încîntat de stilul lui Cioran (căruia îi dedică un capitol), mai cu seamă de „Scrisoare către un prieten din depărtare” (Noica – n. n.) din „Istorie şi utopie”, precum şi de „Exerciţiile de admiraţie” dedicate lui Scott Fitzgerald sau Bekett.

Întîlnim în carte şi cuvinte româneşti: „mititei” (p. 53), „mâine” (p. 54), „mămăligă” (p. 56), „spaţiul mioritic”, „mioriţa” (p.66), titlurile cărţilor apărute în ţară etc.

Eseul de faţă este o lucrare de referinţă în ceea ce priveşte viaţa şi opera celui care a fost Emil Cioran, un mare gînditor şi un stilist desăvîrşit.

La „Bibliografie”, după „Literatura primară” urmează „Literatura secundară şi generală” (pp. 337-353) care este asamblată de Ferdinand Leopold şi care include lucrări în franceză, germană, engleză şi română. Dacă este explicabilă absenţa monografiei lui Florin Ioniţă „Viaţa şi opera lui  Emil Cioran «, Bucureşti, Editura R.A.I., f.a. [1999] sau „În genul lui Cioran, Noica, Eliade…” de N. Steinhardt, carte apărută la Humanitas în 1996, în schimb surprinde absenţa altor două, „E. M. Cioran zur Einführung” de Richard Reschika, apărută în 1995 la Junius Verlag din Hamburg (tradusă şi în română) şi a cărţii lui Thomas Stölzel „Ein Säulenheiliger ohne Säule. Begegnungen mit E. M. Cioran”, apărută în 1998 la Literaturverlag Droschl din Graz/Austria.

„Registrul de opere„ (pp. 355-357) este urmat de „Registrul de nume„(pp. 357-263) şi sînt, ambele, preţioase instrumente de lucru.

O viaţă interioară complexă

Născută în 1915 la Timişoara, Irene Mokka a început de pe data de 4 iunie să noteze propriile gînduri şi simţăminte, întîlnirile avute şi evenimentele trăite, desigur, cu intermitenţe, ultima însemnare fiind făcută la 10 februarie 1973, cu două zile înainte de deces. Însemnările ei sînt incluse în 17 caiete, dintre care în volumul Jurnal 1948-1973[5] apărut recent, editat de fiul scriitoarei, dr. Horst Fassel, cercetător literar în Tübingen, sînt integrate ultimele două.

De remarcat că în acest jurnal găsim din toate cîte ceva, începînd chiar cu grija zilei de mîine:

„Cum încep zilele? Cu gîndul la ce coadă stau. Unde aştept eu astăzi ore întregi pîinea, carnea, cartofii, zahărul, strugurii, petrolul, lemnele şi alte lucruri necesare” (p.48)- 13.10,1950. Iar mai departe: „Oamenii stau interminabil la coadă. Pentru haine şi mîncare .Cînd se termină asta?” (p. 78)-18-12-1953, pentru ca mai apoi să mai aflăm: „Tot timpul sub -10 grade celsius, adesea pînă la -28°. Şi oamenii n-au lemne” (p. 80) – 10.2.1954 sau: „Ce gătesc: întrebarea fundamentală a zilei„ (p. 83) – 19 februarie 1954.

Ea afirmă plină de curaj şi cu convingere ce gîndeşte despre comunism: „Vremea exploatării este acuma. Nicicînd nu a fost forţa muncitorului aşa stoarsă ca acum. Nicicînd nu a fost aşa lipsit de libertate ca acum” (p. 52) – 14 ianuarie 1951  

Autoarea este deosebit de sensibilă la frumuseţile din natură şi la schimbarea anotimpurilor.

Comentează apoi cu pricepere concertele sau spectacolele de operă sau de teatru vizionate.

Citeşte multă literatură universală, cu precădere germană, şi comentează succint cele citite.

Evenimentul cel mai însemnat din viaţa ei îl constituie o călătorie în Austria şi Germania Federală de la 25 aprilie 1971 pînă pe 23 iulie 1971, secondat de un altul, o amplă excursie în Transilvania, de la 23 mai 1972, începută la Sibiu şi terminată la 10 iulie la Tuşnad şi în împrejurimi.

Din literatura română contemporană este interesată îndeosebi de Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Lucian Blaga şi Marin Sorescu (în lumina unui interviu citit). Găseşte chiar similitudini cu Blandiana: „Cînd arborii aveau ochi…” (Blandiana); „Probabil mă privesc arborii” (Mokka) – p. 299 .

Este entuziasmată de Blaga cel de la început: „L-am citit pe Blaga. Nobil, serios limbaj poetic. Blaga, un eveniment. Poezii cu substanţă, de prima mînă.” (p. 320), pentru ca mai apoi să afirme: „Poeziile tîrzii ale lui Blaga sînt rotunjite, desăvîrşite, priveliştile cîştigă claritate: dar atingerea este undeva întreruptă. Eu regret lipsa iminenţei” (p. 323).

De la Călimăneşti, unde se afla, scrie la 1.1.1973, prefigurînd-şi iminentul sfîrşit: „Ce este boala mea? Între milioane de boli? O treaptă în plus spre o irevocabilă boală: moartea” (p. 323).

Deosebit de utile „Notele” de la subsol ale lui Horst Fassel, fără de care multe afirmaţii din „Jurnal” ar rămîne pentru cititor neclare.

Avînd în vedere că în carte se vorbeşte despre Timişoara culturală a acelor ani, despre Transilvania, despre scriitori germani din România precum şi despre unii scriitori români considerăm că traducerea şi publicarea ei la una din editurile timişorene ar constitui un gest firesc, un postum omagiu adus memoriei celei care a fost Irene Mokka, născută Albert, căsătorită Fassel, văduvă de război, recăsătorită Mokka şi care pînă în 1960 a publicat sub pseudonimul Grete Gross, de care se dezice apoi.

O nouă carte despre revoluţie

România mea[6] cu subtitlul „Revoluţie & poezie” este intitulată recenta carte apărută în ianuarie a.c., în regie proprie, semnată de Uwe Detemple

Uwe Detemple s-a născut la 23 iulie 1963 la Jimbolia şi a emigrat în 1981 în R.F.G.

Cartea sa este dedicată vitezei revoluţionare Angela Elena Savu (n. la 28 februarie 1964 în Oraviţa/Banat) care s-a ridicat împotriva dictaturii şi şi-a dat viaţa pentru o lume mai dreaptă.

Autorul, după cum reiese din bibliografia anexată, este bine documentat, a citit lucrări în germană, română şi franceză cu privire la revoluţia din decembrie 1989.

Sînt prezentate acţiunile contrarevoluţionare de pînă la finele anului 1989, începînd cu greva minerilor din Valea Jiului din 1977.

Autorul are meritul de a prezenta amănunţit revoluţia din Timişoara, în cadrul căreia se desprinde revoluţionarul Ion Savu. Sînt valorificate nu numai articole publicate ci şi mărturiile scrise ale diverşilor martori oculari şi aflate în posesia autorului. Sînt traduse în germană articole din „L’Express” şi „Paris Match”. Este prezentată în carte şi perioada de după revoluţie cu problemele ei.

În perioada primelor alegeri libere din mai 1990 Uwe Detemple a fost în ţară în calitate de corespondent pentru două ziare germane. Se dovedeşte impresionat de activitatea FSN, partid în care a devenit, la cerere, membru.

Peste 30 de pagini din economia cărţii adună poezii şi texte în proză în germană dar şi în română scrise de Uwe Detemple şi prietenii săi (printre care şi Natalia Cocian Frandeş din jud. Mureş), dintre care cea mai izbutită este proza poetică a lui U. D., „Mama” (pp. 132- 133).

În încheiere sînt incluse cîteva recenzii publicate şi în ziare, cea mai importantă fiind cea la cartea „Călător pe un picior” de Herta Müller.

Autorul consideră că acum este momentul potrivit publicării acestei cărţi, deoarece România este membră în UE şi NATO şi fiindcă s-a intrat în „normalitate”.

O paralelă literară

Născută la 25.1.1980 în Mittweida Saxonia), Almut Lösch locuieşte acum în Versailles şi lucrează în Paris.

În cartea ei Shakespeare şi Ionescu: două lumi ale teatrului [7] cu subtitlul „Paralelă între „Macbeth” a lui Shakespeare şi „Macbett” a lui Ionescu” sînt puse faţă în faţă teatrul elisabethan şi „teatrul absurdului”, concepţia anglofonă şi francofonă, clasicul şi modernul.

În timp ce la Shakespeare există o logică a acţiunii în cele cinci acte, la Ionescu nu există împărţirea în acte şi scene. „Macbett” al său se împarte în şapte părţi de lungimi diferite, iar piesa lui Shakespeare este folosită ca fundament, nu e vorba de imitare. Se poate vorbi de transformarea ei. De subliniat că şi unele părţi din moştenirea dramatcă din „Ubu Roi” de Jarry din 1896 se găsesc în transpunerea tematicii shakespeariene la Ionescu.

Piesa lui Ionescu se deschide cu o scenă care nu există la Shakespeare, şi anume schimbul de păreri între Glamiss şi Candor, ambii revoltaţi împotriva lui Duncan. În timp ce lady Duncan nu apare la Shakespeare, la Ionescu ea este trimisă de soţ ca să-l informeze despre ce se întîmplă în luptă. La Shakespeare merge Duncan însuşi. La Ionescu este prezentată prietenia strînsă dintre Macbett şi Banco.

În timp ce la Shakespeare regele Duncan merge la palatul lui Macbeth fără a şti că e planificată uciderea sa, Duncan din piesa lui Ionescu vede un pericol în Macbett şi chiar în Banco.

Dacă la Shakespeare Macbeth ajunge la tron după uciderea lui Duncan, la Ionescu se căsătoreşte Macbett cu lady Duncan şi apoi ocupă tronul.

În timp ce la Shespeare Macbeth pune oameni să-l omoare pe Banquo, Macbett al lui Ionescu îl ucide el pe Banco.

Dacă la Shakespeare, după uciderea lui Macbeth, Macduff prezintă lui Malcolm, fiul lui Duncan, capul acestuia, ca dovadă, Macbett la Ionescu e ucis de Malcol însuşi, numai că acesta nu e fiul lui Duncan ci al lui Banco (aşa cum preziseră vrăjitoarele).

Dacă prin ajungerea la tron a lui Malcolm, la Shakespeare, există pentru popor certitudinea sau măcar speranţa unei vieţi mai bune, la Ionescu, din cuvîntarea lui Malcol reiese că acesta va fi mai tiran decît Duncan şi Macbett. La scurt timp silueta lui se desface în ceaţă şi un vînător de fluturi traversează scena, dînd impresia unei aparente idile.Dispariţia lui Malcol eliberează drumul de rigidul sistem al ierarhiei sociale.

La Ionescu nu apar aşa de multe personaje ca la Shakespeare.

La Ionescu nu e definit statul în care domneşte Duncan, ca arhiduce, la Shakespeare, în schimb, e clar că el e regele Scoţiei.

Spre deosebire de tragedia lui Shakespeare, la Ionescu nu e numai setea de putere care îl duce de rîpă pe Macbett, ci şi dragostea pentru lady Duncan.

La Shakespeare, la începutul piesei, aflăm că Macbeth avea o soţie (care pînă la urmă se sinucide mustrînd-o conştiinţa), la Ionescu, în schimb, Macbett e holtei pînă la căsătoria cu lady Duncan.

În ambele piese apar vrăjitoarele, care contribuie la pecetluirea soartei lui Macbeth/Macbett. La Shakespeare trei, la Ionescu două, care însă prin transformare în fiinţe umane vin, ambele, între oameni. La căsătoria nu a fost adevărata lady Duncan mireasa, ci vrăjitoarea cu chipul ei.

Duncan la Ionescu nu este intangibil, nu mai simbolizează stăpînul absolut, ci stăpînirea în general, ca Macbett şi apoi Malcol. Ei par nişte figuri de şah care lasă locul pentru duşmani.

La Shakespeare, prin venirea la tron a lui Malcolm ordinea ierarhică e stabilită, la Ionescu se dizolvă în nimic.

Dacă la Shakespeare indicaţiile de regie sînt puţine, la Ionescu ocupă, în schimb, şi două pagini. La ele se adaugă efectele de lumină, zgomotele şi muzica. Filmul mut de asemenea influenţează teatrul absurdului.

Teatrul absurdului oferă piese care nu ascund în ele o rezolvare, ci incită la întrebări. La Ionescu publicul şi, fireşte, cititorul, iau parte în mod hotărîtor întrucît dramaturgul înţelege piesele sale ca pe nişte construcţii interogative. Cînd se termină piesa, începe rolul spectatorilor.

În timp ce piesa lui Shakespeare se orientează după un eveniment istoric, la Ionescu este atemporală problematica despre tiranie.

În concluzie, o carte interesantă atît ca idee cît şi ca mod de realizare, care răspunde la multe întrebări în ce priveşte paralela dintre cele două piese şi în final pune altele noi, la care un alt cercetător va putea să răspundă.

Romanul unui destin

Cătălin Dorian Florescu (n. în 1967 în Timişoara şi stabilit în 1982 cu părinţii la Zürich în Elveţia) a publicat în luna februarie a.c. al patrulea roman al său, Zaira [8].

Romanul redă viaţa unei femei şi este scris la persoana I, Zaira fiind cea care-şi povesteşte viaţa. Născută la Strehaia dintr-o familie înstărită de proprietari agricoli, Izvoreanu, după puţini ani de copilărie fericită, cînd de la vărul ei mai mare, Zizi, deprinde arta mînuirii păpuşilor, vin cu războiul nemţii care iau o parte din provizii cu ei, mai tîrziu ruşii care, de asemenea, iau din provizii pentru ca mai apoi să vină comuniştii, care sparg totul în casă şi îi înjosesc pe proprietari. Duşmanul lor cel mai mare este Dumitru, fiul unui ţăran care murise pentru ei, care le zice: „Eu am ştiut că va veni vremea comuniştilor. Noi sîntem viitorul, voi însă sînteţi trecutul” (P. 117).

Zaira, (nume din Persia, ales de mătuşa Sofia) stă o perioadă la mamă la Bucureşti, apoi se mărită cu tînărul inginer Paul şi merge la Timişoara. La Teatrul de păpuşi de acolo îl cunoaşte pe Traian şi se desparte de Paul. O perioadă de timp este curtată de ministrul culturii Andrei Popovici, pînă cînd află că acesta este homosexual. Apoi reia legătura cu Traian, cu care are o fetiţă, pe Ioana, pe care şi-o creşte singură, el recăzînd în patima beţiei.

Prin Ioana îl cunoaşte Zaira pe Robert Suciu, pictor şi biolog marin, cu care se căsătoreşte şi în 1968 pleacă toţi trei la Praga şi reuşsesc cu mult noroc să ajungă în Austria şi apoi în America, la Washington.

Robert se angajează la Grădina botanică a oraşului, Zaira spală vasele la restaurantul „Chez Odette” al iugoslavului Dejan iar mai tîrziu Robert va lucra ca biolog marin, iar Zaira, după ce pierde şansa de a reveni în teatrul de marionete, va deveni şefa restaurantului şi coctail barului „Chez Odette”. Primesc cetăţenie americană şi îşi construiesc o casă. Fiica va studia arhitectura şi va lucra într-un birou din New-York. O figură interesantă este prietenul lor român, Eugen Ionescu, care lucrează ca taximetrist.

Şi totuşi Zaira nu este fericită cînd rămîne singură la bătrîneţe şi mai ales cînd află că a trăit ani şi ani cu minciuna în casă. Primeşte o scrisoare din ţară să vină că o aşteaptă o surpriză şi, la cei şaptezeci de ani ai ei, ia avionul şi vine la Timişoara.

Romanul este bine scris şi plin de surprize şi neprevăzut, aşa cum este de altfel viaţa.

“Tinereţe fără tinereţe”, în germană

Ampla nuvelă Tinereţe fără tinereţe[9], scrisă de Mircea Eliade la Paris, la finele anului 1976, a apărut iniţial în germană în 1979 cu titlul „Cel de o sută de ani”, la aceeaşi editură.

Retipărirea cărţii se datorează renumitului regizor american Francis Ford Coppola, care a filmat în 2007 cartea lui Eliade cu actori de prima mînă cu titlul „Youth without Youth”.

Interesantă este postfaţa sa intitulată „Filmarea „Tinereţii fără tinereţe” de Mircea Eliade” (pp. 163-167) anexată la cartea de faţă.

Copolla crede că „Tinereţe fără tinereţe” este un film despre timpul celui de-al doilea război mondial, un film despre un mai vîrstnic profesor al cărei misterioasă reîntinerire îl face ţinta naziştilor. Este o poveste de dragoste împachetată într-un thriller” (p. 163)

Coppola mărturiseşte că lucra la un scenariu de film şi că încerca în două domenii să treacă peste cele cunoscute: în ce priveşte organizarea „timpului” şi „perspectiva interioară”.

Cînd i-a arătat scenariul său lui Wendy Doniger, o prietenă de la Highscool, care azi e profesoară în locul lui Eliade la University of Chicago, aceasta îi trimite citate din Eliade: „Ce facem cu Timpul? Această întrebare exprimă suprema ambiguitate a condiţiei umane…Nu este de fapt un vis, ia nsî la caracterul iluzoriu de vis parte fiindcă e vorba de viitor, deci de Timp; Timpul însă este ceva neaparat ireal…” (p. 165).

Aceste cuvinte vor fi rostite în film de profesorul Guiseppe Tucci, pe care Eliade îl admira.

Coppola este fascinat de Dominic Matei, figura centrală, un savant universal, lingvist, sanscritist, un expert în ştiinţa comparată a religiilor, ca Eliade însuşi.

Coppola mărturiseşte că, citind cartea la 66 de ani, a înţeles că e ceea ce a căutat, povestea unui om de vîrsta sa care şi-a reprimit tinereţea şi capacitatea de a desăvîşri ceea ce a lucrat de o viaţă. Precum şi de a se îndrăgosti, ultima oară.

Aproape zece ani n-a mai făcut nici un film. Filmul trebuie să aibă mai multe puncte comune cu tema Timpul, amintirea, a doua şansă, iluzia oamenilor noi, istoria europeană, dragostea şi arta, cum îi folosim pe oamenii pe care-i iubim, cu limba, şi a înţeles că trebuie să fie iarăşi tînăr, să se simtă ca un student, să uite că a avut o carieră cinematografică şi să viseze la aceasta.

„Temele acestui film, „Tinereţe fără tinereţe” deveniră temele care au decis propria mea viaţă – o condiţie ca filmul să întrupchipeze ceea ce tratează. Aceasta e cea mai înaltă formă de film” (p. 167) îşi încheie marele regizor mărturia.

O nouă traducere din Cioran

Cioran, încântat în peramanenţă de Spania şi de cultura spaniolă, petrece perioada de concediu din 31 iulie-25 august 1966 pe insula Ibiza, în localitatea Talamanca.

„Cahiers de Talamanca” a apărut pentru prima oară în 1997 în „Cahiers de la bibliotheque littéraire Jacques Doucer, numéro 1” iar ca şi carte de sine stătătoare la Gallimard, în 2000.

În germană a apărut la finele lunii februarie a.c. cu titlul Însemnări din Talamanca[10]

În această cărţulie, Cioran scrie despre multe: despre insomnii, vise, frumuseţile naturii, despre religie, filosofi, precum şi despre unii scriitori (Borges, Joyce şi Celan).

„Opera sa este un exemplu desăvîrşit de „clarté” franceză, căreia îi stă la temelie un vulcan balcanic” (p. 50) remarcă traducătoarea cărţii, în consistenta „Postfaţă” pe care o semnează.

De remarcat că de trei ori apar legături cu România în economia cărţii.

Prima dată constată cu amărăciune cîtă energie investesc compatrioţii săi cînd e vorba de lucruri importante pentru ei sau pentru ţară, legate de destin, adică de eşecul lor (p. 18)

În altă parte îşi aminteşte de o fată din Sibiu, Cela Schian, pe care o iubea în secret şi cît de dezamăgit a fost după doi ani cînd o vede plimbîndu-se în pădure în compania celui mai antipatic coleg (p. 34), iar a treia oară (pp. 37-38) îşi aminteşte de doi colegi de liceu, din familii de ţărani, sărăcuţ îmbrăcaţi, dintre care unul a devenit preot de ţară, iar celălat a făcut carieră militară, care ştiau totul la şcoală fără a face efortul de a învăţa şi pe care îi invidia pentru aceasta.

„Acest „Cahier” din Talamanca este o carte mică cu mari scînteieri – inteligentă, incitantă, emoţionantă pentru fiecare oră a zilei (sau a nopţii”) – se notează pe drept pe supracoperta interioară a cărţii.

NOTE