Anii care stau între noi, cei de astăzi, şi defunctul regim comunist sunt tot mai mulţi. Fiecare an, conformându-se legilor firii, răreşte rândurile celor care au curajul să depună în scris, printr-o carte de memorii, mărturie despre suferinţele îndurate şi să devină, astfel, acuzatori publici într-un proces care se tot amână. De fapt, comunismul, regimul care le-a distrus vieţile, este, treptat, inocentat tocmai prin impunitate, indiferenţă şi, într-un final, printr-o uitare completă a ororilor produse şi a caracterului său criminal. Iar, după cum scria istoricul francez Françoise Furet, ca „profet al emancipării oamenilor, comunistul beneficiază până la propriul faliment politic şi moral de gingăşia intenţiilor sale.” Probabil, gingăşia intenţiilor sale este şi motivaţia pensiilor grase ale foştilor activişti, securişti şi torţionari care au asigurat, deopotrivă, atât duritatea impunerii regimului, cât şi supravieţuirea lui timp de peste şapte decenii, în ciuda falimentului său politic şi moral destul de timpuriu instalat.

Victor Roşca este un făgărăşean în vârstă, care astăzi trăieşte în Canada. A ales în anii ’80 ai secolului trecut să trăiască în libertate. Într-o libertate care era conformă cu definiţia pe care le-o prezentase, la o oră de literatură română din cursul anului şcolar 1947-1948, profesorul Bucur: „… libertatea este starea lipsită de frică; starea în care oricare îşi poate spune părerea fără riscul repercusiunilor ulterioare; starea în care individul nu poate fi obligat să facă ceea ce este rău pentru el şi pentru semenii săi, chiar dacă oficialitatea i-o cere; starea în care oricine poate spune deschis, da sau nu, fără să fie arestat; starea în care fiecare om poate aspira la orice funcţie din societate, sau stat, fără să fie blocat pe motive de origine socială sau opinii politice, iar cel ce şi-a manifestat cândva un punct de vedere diferit de al Puterii, nu va fi urmărit întreaga viaţă, până când e depus la doi metri sub pământ; starea în care individul se poate stabili oriunde în interiorul ţării sale sau în afara ei. Iată ce este libertatea, un drept, nu o favoare, o stare firească, normală şi nu una nefirească, anormală, care ţi se impune, s-o accepţi ca normală.” (p. 40). Ca toţi colegii săi de la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş, Victor Roşca a interiorizat datele definiţiei de mai sus şi a încercat, într-un mod adolescentin, să lupte pentru această libertate, luptând implicit împotriva regimului comunist care le promitea pentru viitor instaurarea unei umanităţi unite şi fericite, cerându-le pentru prezent o reducere la zero a diversităţii opiniilor, a intereselor şi a idealurilor personale.

Retrospectiv, Victor Roşca apreciază lucid raportarea contemporanilor săi la o atât de necesară rezistenţă în faţa tăvălugului uniformizator al comunizării ţării şi societăţii româneşti: „Se poate spune că preocuparea de a descoperi o stavilă în calea tăvălugului bolşevic era o obsesie generală, deşi puţini s-au încumetat să-l înfrunte.” (p. 47). Printre cei puţini care s-au încumetat totuşi să facă faţă tăvălugului bolşevic, împins de Partidul Comunist din România, elevii ultimelor clase de la Liceul „Radu Negru”, alături de unii dintre profesorii lor, se vor situa în primele rânduri. Unii, precum cei din grupul partizanilor carpatini făgărăşeni condus de Ion Gavrilă Ogoranu, vor lupta efectiv, cu arma în mână, devenind victime ale trădării şi ale Securităţii Poporului. Alţii, printre care şi Victor Roşca cu mai mulţi colegi de clasă – Ioan Glăjar, Ioan mogoş, Nicolae Mazilu, Lungoci Nicolae, Victor Metea, Ioan Victor Pica – îşi vor consuma rezistenţa prin discuţii în care incriminau şi condamnau ideologia comunistă sau prin acţiuni de mică amploare menite să ducă la trezirea conştiinţei mulţimilor care, în opinia lor, se arătau gata să cedeze presiunilor uriaşe şi multiple la care erau supuşi de oamenii noului regim. În acest sens, acţiunea nocturnă de lipire a unor afişe electorale în toamna anului 1946 este elocventă (pp. 36-38).

Rememorându-şi activitatea din rezistenţă, Victor Roşca formulează o veritabilă lege a adolescenţei: „Adolescentul este o fiinţă altruistă. Alături de egalii lui, este gata să intre unde-i riscul mai mare, fără să cumpănească preţul sacrificiului. Importantă pentru el este acţiunea, lupta pentru oricare cauză nobilă” (p. 48). Şi Securitatea cunoştea însă această pornire a adolescenţei. „ochii şi urechile poliţiei” stăteau de veghe şi află despre discuţiile politice ale liceenilor dintr-o casă de pe Strada Câmpului. În plină sesiune de bacalaureat, participanţii la aceste discuţii vor fi arestaţi. Momentul arestării are o justificare puerilă, având în vedere că cel ce urma a fi arestat era doar un elev:

Deşi bănuiam cine sunt cei ce mă caută, m-am prefăcut că accept jocul pus în scenă de ei.

Am ieşit în curte. Aici mă aşteptau alţi doi bărbaţi, unul la vreo zece paşi de uşă şi altul în poartă. Toţi trei erau îmbrăcaţi în costume de culoare închisă şi cu cravată la gât, în contrast cu mine care purtam cămaşă, pantaloni necălcaţi şi haina pe care o luasem din mers în mână, ţinuta de şcolar în timpul examenelor.

După ce am ieşit din curte, am fost înghesuit între cei trei haidamaci şi împins spre o Volgă neagră, elegantă, cu motorul pornit şi şofer, parcată la marginea trotuarului. Cu sau fără voia mea, m-am trezit în limuzină şi dus spre un loc necunoscut, sub privirile curioase ale vecinilor care se zgâiau speriaţi prin gard.”

Ancheta se va desfăşura, şi ea, după un tipic anume, în care o coadă de lopată va juca rolul principal: „… în câteva minute am fost descălţat şi îndoit de la mijloc, peste biroul de unde plecase inspectorul Ionescu. Bădilă a scos coada de lopată dintr-un dulap, iar celălalt comisar şi-a pus laba puternică în părul meu, lipindu-mi faţa de tăblia biroului. Astfel imobilizat a început ancheta. Şeful Siguranţei raionale mă întreba:

– Recunoşti că la Liceul Radu Negru din Făgăraş aţi constituit o organizaţie cu scopul de a răsturna actualul regim de stat?

– Nu recunosc! am gâfâit cu gura lipită de masă.

– Nu recunoşti? îmi strigă Bădilă.

Şi luând în cele două mâini nelipsita sa unealtă de anchetă, a început să mă izbească, când pe o jumătate, când pe cealaltă jumătate a corpului. Din timp în timp se oprea din bătaie. Atunci Preda mă întreba din nou:

– Recunoşti că la Liceul Radu Negru din Făgăraş aţi constituit o organizaţie cu scopul de a răsturna actualul regim al Republicii Populare Române?

– Nu…

Şi dialogul acesta purtat între Preda şi mine, sancţionat cu lovituri de bâtă după fiecare «nu», continua în ritm alert. Bătăuşul nu da semne de oboseală. Eu, la început, doar gemeam, apoi, la un moment dat am început să strig. Când strigam, cel de-al treilea comisar, ce mă imobiliza, îmi îndesa capul cu mai multă putere în tăblia biroului.” (pp. 72-73)

O astfel de anchetă, continuată la Securitatea din Braşov – numită de autor Moara lui Kalusek, datorită procedeelor de bătaie dură, nemiloasă, aplicată anchetaţilor de însuşi comandantul filialei de aici a acestei instituţii eufemistic numită a poporului – este urmată, într-un scenariu malefic fabricat de regizorii în inginerie socială ai Kremlinului, de judecarea organizaţiei subversive care îşi propusese răsturnarea regimului legal constituit de la putere. Dar Victor Roşca era deja edificat de soarta cel aşteaptă prin bunăvoinţa unui om al vechii Siguranţe: „Ascultă, domnule elev, oamenii aceştia au fost angajaţi şi instruiţi să trimită în judecată pe oricine se manifestă împotriva noului regim ce conduce ţara. Voi aţi avut greşita inspiraţie să vă arătaţi deschis opoziţia. Aţi fost, n-aţi fost, voi nu veţi ieşi din Siguranţă până nu scrieţi că eraţi o organizaţie şi până nu menţionaţi numele celor treisprezece participanţi.” (p. 76)

Considerat şef de organizaţie şi de lot, Victor Roşca va primi doi ani de închisoare, în timp ce membrii lotului primesc câte un an. Colegii săi de clasă care au evitat arestarea – Remus Sofonea, Victor Silviu Socol, Ion Ilioi, Nelu Novac, Gelu Novac, Victor Metea – vor ajunge în munţii, unii murind în luptă cu securitatea, ceilalţi în faţa plutonului de execuţie, victime ale unor acte de trădare. Pentru cei condamnaţi în procesul de la Braşov, urmează calvarul închisorii. Fiind vorba despre anii 1948-1949, elevii făgărăşeni vor cunoaşte condiţiile dure şi inumane din Moara lui Kalusek, unde erau hrăniţi cu „trei mese” care erau, „de fapt, trei supe. Dimineaţa supă de mălai, la amiază şi seara supă de arpacaş, cartofi sau varză şi o dată pe săptămână, supă de fasole. Singurul aliment consistent era o bucată de mămăligă tăiată cu cuţitul, de dimensiunile unui calup de săpun de rufe, distribuită la masa de amiază. De două ori pe săptămână în locul mămăligii primeam câte 75 de grame de pâine.” (p. 118). Un real sprijin le-a fost părintele Arsenie Boca, aflat şi el în moară. El le-a oferit suportul spiritual necesar pentru a înfrunta o viaţă plină de privaţiuni şi suferinţe pentru care adolescenţa nu avea rezistenţa necesară.

„Câtă suferinţă! Oare cine va descrie întreaga ei imensitate? Numai cunoscând zvârcolirile conştiinţei în întregime, aşa cum au fost ele, brutale, viaţa noastră s-ar putea trezi din hipnoza fricii, şi-ar putea regăsi calea, una fără chinuri provocate din ură, de semenii noştri.” Întrebării retorice pe care (şi-/ne-)o pune Victor Roşca în finalul rememorărilor i-au răspuns câteva zeci (poate chiar câteva sute) de oameni care, după ce au trecut prin infernul închisorilor şi lagărelor de muncă silnică ale comunismului şi după ce au semnat un angajament de tăcere, de nedivulgare şi-au depăşit temerile şi frica şi au mărturisit public despre ceea ce s-a ascuns în spatele faţadei butaforice a comunismului înstăpânit peste ţară. Fiecare răspuns constituie o filă a unui dosar voluminos, abominabil de demascare a caracterului criminal al acestui regim. O demascare care, parafrazându-l pe un alt elev al Liceului „Radu Negru”, Virgil Radeş, se va constitui doar într-o rememorare zadarnică a vieţii irosite prin închisori de eroii luptei zadarnice!