S-o mai fi scris sau nu despre aceasta, cert este că nu-i total zadarnic să răsturnăm din nou formula lui Kogălniceanu „traducerile nu fac o literatură”. După decenii în care cultura română a supralicitat locul comun legat de statutul său provincial, minor, excentric, este poate mai greu de găsit un la fel de puternic consens în privinţa reuşitelor repurtate de cîţiva ani pentru ieşirea din cvasi-anonimat. (Un cvasi-anonimat pe care e posibil ca adesea să ni-l fi autoatribuit: îmi amintesc cum acum cîţiva ani, pe o stradă din Montepellier, o doamnă constrînsă de oferta de muncă a locului să facă anchete comerciale pe stradă a fost foarte bucuroasă să afle că sînt româncă, pentru că era îndrăgostită de poezia lui Gherasim Luca). Traducerile din limba română în limbi europene încep să fie promovate, apar şi premii internaţionale, „filozofii” neascultaţi în ţara lor încep să-şi găsească şi aici public după ce vor fi fost validaţi în afara graniţelor. În linii mari, formula inversată a lui Kogălniceanu s-ar rosti azi „tocmai traducerile fac literatura (să existe)” sau, pragmatizînd, be translated or perish.

Reeditarea la finele anului 2007 a traducerii semnate de Joaquín Garrigós a Patului lui Procust (publicată iniţial la editura Celeste din Madrid în 2002, acum reluată de o editură mai importantă, Gadir, tot din capitală) consider că trebuie remarcată şi subliniată din nou din cel puţin trei motive. Primul, pentru că face parte dintr-un proiect de o amploare poate unică al cărui iniţiator, promotor şi executor este însuşi traducătorul, deja recunoscut prin importante premii ale Uniunii Scriitorilor din România: este vorba de restituirea cvasi integrală a marilor opere interbelice româneşti publicului spaniol. În prodigioasa operă a lui Joaquín Garrigós se înscriu cele trei titluri româneşti ale lui Cioran, opera literară aproape completă a lui Mircea Eliade, Ciuleandra lui Rebreanu, Jurnalul şi Accidentul lui Sebastian, operele majore ale lui Blecher, Capul de zimbru a lui Vasile Voiculescu (primit, din păcate, cu o extremă indiferenţă în Spania), cele două mari romane ale lui Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste aflîndu-se în faza de corectură). Următorii autori vor fi Hortensia Papadat-Bengescu şi Gib Mihăescu. E clar, un asemenea proiect, atît de coerent, de ambiţios şi nu în ultimul rînd, plin de bun gust, este probabil singular: majoritatea cărţilor citate au fost traduse în franceză, unele dintre ele poate şi în engleză, italiană şi germană, dar niciodată nu am avut de-a face cu un singur traducător, dotat cu o asemenea tenacitate pentru a pune la dispoziţia eventualilor viitori cercetători o panoramă atît de amplă a vîrfurilor literaturii române din perioada interbelică. Desigur, Joaquín Garrigós este forţat de împrejurări să ducă de unul singur la capăt această colosală întreprindere. Din simplul motiv, dureros, că nu există mai mult de un singur traducător nativ din limba română în tot cuprinsul lumii hispanice, cum tot un unic traducător nativ din română există şi în cultura lusofonă. Aceasta nu face însă decît să-i sublinieze profesionalismul. Oricît de bine am putea cunoaşte o limbă străină, cu excepţii de ordinul unităţilor, traducătorul nativ este de neînlocuit, iar Joaquín Garrigós este conştient de acest fapt, şi poate de aceea îşi ia ca o datorie de conştiinţă ducerea de unul singur la bun sfîrşit a acestui plan ambiţios, pînă ce vor apărea şi alţi traducători spanioli din limba română.

Al doilea motiv, legat de cel dintîi, este că un asemenea proiect pare să aibă, dacă e judecat prin prisma pragmatică a pretinsei cereri şi oferte editoriale, un public restrîns. E de ajuns să ne gîndim la propria noastră receptare a operelor clasice, chiar dacă provin din culturi „majore”, ca să ne închipuim cît de greu trebuie să îi fi venit traducătorului spaniol să găsească un editor care să accepte să publice nişte autori la vremea lor complet necunoscuţi în Occident, şi peste ale căror oase s-au depus decenii întregi de praf. Ar fi absurd să ne închipuim că această obsesie a „sincronizării” cu orice preţ, a up-to-date-ului anxios, că goana după autorii de succes ai momentului lansaţi cu jerbe de hîrtie creponată zi de zi e doar o politică locală: şi în Spania, cererea e legată tot de succesul economic. Şi se vînd clasicii (dar numai anumiţi clasici!), precum, de la noi, Cioran-Eliade-Ionescu, cunoscuţi prin filiera franceză, şi se mai pot vinde, printr-o publicitate abilă, „exoticii”, i. e. autori contemporani care reuşesc să dea o imagine verosimilă (nu neapărat veridică) asupra atmosferei ţării în care trăiesc. E de ajuns să ne imaginăm cum ar fi primiţi la o editură românească traducătorii care ar fi dispuşi să prezinte un proiect legat de clasicii literaturii turce de la începutul secolului trecut şi tabloul e deja concludent. Sau, ca să rămînem în spaţiul hispanic: am mai fi dispuşi să republicăm şi să traducem noi titluri din marii autori spanioli din secolul al XIX-lea, un Pérez Galdós, un Leopoldo Alas Clarín, de vreme ce, oricît de importanţi ar fi consideraţi în Spania şi oricît de novatori ar fi vizavi de epoca lor literară, realismul e un curent de multă vreme năpădit de colb? Sau mari modernişti deloc cunoscuţi: Pérez de Ayala, Azorín, sau traduşi prea puţin precum Valle-Inclán. Un asemenea proiect pare nerealist, deşi orice bun cunoscător al literaturii de limbă spaniolă ar gira oricînd că e mai fructuoasă lectura unor asemenea nume aproape necunoscute la noi decît a multor romane actuale traduse de-a valma, adesea lipsite de orice valoare literară şi publicate doar pe temeiul presupus că ar avea un iz (contrafăcut adesea) realist-magic. O Zoe Valdés, o Laura Restrepo, o Isabel Allende (autoarea de limbă spaniolă cea mai tradusă după Borges!) ar putea foarte bine să fie înlocuite pe etajerele librăriilor de numele invocate anterior, iar talentul adesea revărsat din plin al traducătorilor care s-au ostenit pe paginile lor să fie dedicat unei cauze mai nobile. Revenind la proiectul lui Joaquín Garrigós, e demn de admiraţie un asemenea efort de restituire a unei întregi epoci literare cu atît mai mult cu cît, în paralel, spre uimirea noastră, traducătorul îşi mai găseşte timp şi pentru a reda în spaniolă texte ale poeţilor şi prozatorilor strict contemporani, uneori foarte tineri. În revistele spaniole apar frecvente grupaje de poezie românească traduse de Garrigós şi nu se poate trece cu vedere, de pildă, actuala confruntare cu romanul lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, un text care va fi cu siguranţă promovat pe linia „exotismului” de care vorbeam, deşi e departe de a fi cartea cea mai reuşită a scriitorului ieşean.

Al treilea motiv, şi cel mai important, este că Joaquín Garrigós a izbutit o traducere de excepţie a textului camilpetrescian. Adept al principiului fidelităţii în traducere, puţin dispus să-şi exercite în exces puterea de re-creator pe care o are în calitate de traducător asupra textului, Garrigós dă dovada talentului său prin cel puţin două mijloace. E vorba în primul rînd de perfecta îmbinare a limbajului actual (spaniol) şi cel abia-abia atins de patina timpului. Citind traducerea în spaniolă şi recitind în paralel Patul lui Procust, senzaţia e aproape identică: dar dacă în cazul cititorului român defazarea e cea dintre amintirile din vîrsta adolescenţei cînd s-a îndrăgostit pentru prima dată de doamna T. şi senzaţia de uimire de acum, cînd o regăseşte la fel de emoţionantă şi veridică, pentru cititorul spaniol defazarea e una mai obişnuită, cea dintre limbajul decadei a patra din secolul trecut şi limbajul de astăzi. Fără să exagereze nici printr-o modernizare exagerată şi nici, în sens contrar, printr-o accentuare a atmosferei de epocă cu ajutorul unui lexic desuet, Garrigós găseşte mijlocul de a transmite prospeţimea fără vîrstă a limbajului camilpetrescian. În aşa fel încît îi induce cititorului spaniol senzaţia că are în faţa ochilor o operă scrisă la o dată imprecisă, că participă la un joc de-a trecutul a unui scriitor actual sau că asistă la descoperirea unei splendori ascunse cu grijă vreme de decenii, peste care însă nu s-a cernut nici un fir de praf. Acest record e rodul grijii absolute pentru corectitudinea şi exactitatea textului în limba-ţintă, care ajunge pînă la meticulozitate: dintre cele trei instanţe despre care vorbesc studiile traductologice (intenţia autorului, mijloacele limbii-ţintă şi destinatarul) este evident că pe Joaquín Garrigós îl preocupă în primul rînd cea dintîi. Dacă interesul pentru seducerea destinatarului duce în diverse traduceri la simplificări sau omisiuni adesea întristătoare, la Garrigós o asemenea tendinţă nu există aproape deloc. Dimpotrivă, păstrează ambiguităţile adesea năucitoare şi pentru cititorul din limba-sursă, tratîndu-şi aşadar cititorul spaniol ca pe unul matur, capabil să se confrunte cu echivocul şi netemător de depeizări. Revine chiar la atît de demodatele, dar cît de necesarele, note de subsol pentru clarificarea unor termeni culturali, fără însă să abuzeze de aceste intruziuni întru-un text unde subsolul joacă un rol atît de important în construcţia narativă. Versurile lui Ladima sînt şi ele traduse brut, fără rimă sau ritm, încă o dovadă că opţiunea traducătorului se îndreaptă spre o redare cît mai fidelă a literei textului, pentru ca spiritul acestuia să nu fie falsificat printr-o imixtiune forţată a intermediarului său. Îi este de ajuns doar o nuanţă de rostire populară (andaluză) pentru a-l reda pe proverbialul „pe mine m-a iubit mulţi” al Emiliei şi abia o nuanţă de raritate folosind „sonado” pentru la fel de celebrul „haloimăs” cu care actriţa îl caracterizează pe Ladima. Această capacitate de a se abţine de la marile efecte, rezistenţa în faţa facilei etalări de talent literar, este probabil a doua explicaţie a reuşitei traducerii. Traducătorul nu iese în faţă, încearcă să se trădeze cît mai puţin, tinde spre maxima estompare pentru a lăsa textului-ţintă libertatea totală.

Desigur, s-ar putea spune, semnalarea calităţii acestei traduceri precum şi sublinierea importanţei proiectului în care s-a angajat Joaquín Garrigós sînt oarecum oţioase dacă pornesc din spaţiul cultural-sursă. Importante, ar clama mulţi, sînt efectele pe care le declanşează în lumea hispanică. Însă destinul traducerilor este de multe ori imprevizibil şi autori mari din culturi mai puţin cunoscute pot rămîne în continuare doar nişte curiozităţi simpatice sau pot declanşa, dimpotrivă, entuziasme notabile. Un exemplu e Sâdegh Hedâyat care şi-a format la noi un grup de admiratori în urma publicării, oricît de tardive, a Bufniţei oarbe. Cred că e nepotrivit să aşteptăm efecte directe şi imediate, esenţial este că Patul lui Procust există acum în literatura spaniolă şi există în condiţiile de excepţie pe care le-am semnalat. E şi asta o lecţie importantă pe care am putea-o învăţa din proiectul lui Joaquín Garrigós, de vreme ce din literatura română încă lipsesc nume importante ale culturii străine (propun doar o enigmă, dintre nenumăratele: cine e brazilianca Clarice Lispector?). O literatură devine mare şi prin capacitatea de absorbţie a capodoperelor străine, din orice epocă ar data ele, precum şi prin calitatea traducerilor. Din simplul motiv că, răsturnînd din nou fraza lui Kogălniceanu pomenită la început, şi traducerile fac o literatură. Îi salutăm pe cei care înţeleg.