Întâmplarea a făcut ca, în ultimul an, să-mi parvină două cărţi de proză scrisă de două autoare tinere, chiar foarte tinere. Este vorba despre Raluca Medeleanu care, la debutul cu cartea „Un CD pentru trecut” era încă elevă de liceu, şi Maria Margareta Voicilă, autoarea volumului*, care face obiectul rândurilor de faţă. Nici despre una dintre autoare nu ştiam nimic în momentul citirii cărţilor lor, nu mai citisem nimic din ceea ce scriseseră ele până atunci.

Am făcut o paralelă între cele două autoare pentru că ele(scrisul lor) au(are) unele trăsături comune (în afara vârstei, evident). Mă gândesc la înclinaţia lor spre dramă, spre tragism, chiar, la vârsta personajelor, la mediul din care îşi „extrag” ele personajele şi, nu în ultimul rând, la „dezinvoltura” cu care cele două autoare trec peste (sau pe lângă) canoanele, regulile limbii române.

Cafea amară are puţine personaje: Catriona (povestitoarea), studentă, Amibal, iubitul Catrionei, bărbat divorţat şi cu un copil mic, cele două prietene ale Catrionei (Ana şi Nanne), studente. În jurul acestor personaje se ţese întreaga poveste care, aparent, pare destul de simplă. Catriona este îndrăgostită de Amibal şi Amibal este îndrăgostit de Catriona. Iubirea lui Amibal este liniară, constantă, clasică, am putea spune, a Catrionei cunoaşte o mulţime de suişuri şi coborâşuri generate, în mare parte, de „conflictul” pe care îl are cu ea însăşi (conflict pe care încearcă să-l rezolve drogându-se) şi de teama de a nu-şi pierde, prin căsătorie, libertatea. Prietenele, cam frivole în unele momente, sunt mereu alături de Catriona, la bine şi mai ales la râu, aşa cum le stă bine unor prietene adevărate. Episodic, apar şi părinţii Catrionei, cu o prezenţă mai „apăsată” fiind mama ei, cu care nu se prea înţelege, pe care chiar a urât-o o vreme (clasicul conflict mamă-fiică?).

Personajul cel mai bine conturat, complex, chiar, este Catriona. Ea pare să trăiască doar în şi prin conflicte. Cu mama ei, cu iubitul ei şi cu ea însăşi. E clar că iubirea Catrionei pentru Amibal este una adevărată, profundă. O spune chiar ea, de multe ori, prin expresii ca «Iubitul meu», «Mă vedeam petrecându-mi toată viaţa cu el» sau spunând, pur şi simplu, «Te iubesc», dar tot atât de adevărată este şi senzaţia ce libertate, de eliberare chiar, pe care o trăieşte Catriona atunci când Amibal o părăseşte (temporar sau definitiv). Este meritul autoarei că reuşeşte să facă această contradicţie credibilă, sinceră. Chiar şi episodul veneţian (în care Catriona este atât de brusc atrasă fizic de un necunoscut) se înscrie firesc în comportamentul imprevizibil al Catrionei. Ceea ce îi readuce un precar echilibru în viaţă sunt întoarcerile în timp (mai ales în timpul copilăriei ), întâlnirile cu prietenele şi ieşirile în natură, momente care îi prilejuiesc autoarei rânduri remarcabile («Picuri de iarnă cădeau cu zgomot în lacul verde-argintiu. Vântul îmi zgâria obrazul şi soarele mi-l mângâia»). Chiar şi naivitatea îi stă bine acestei autoare. Întrebări aparent banale, aparent puerile («De ce roua se evaporă când soarele apare?», «De ce munţii tac?», «De ce un om mic creşte mare?», «De ce nu avem răspuns la tot ce ne doare?») nu fac decât să dezvăluie, o dată în plus, înclinaţia spre melancolie, spre reverie a Catrionei. Cu toată puţina ei experienţă de viaţă, Catriona reuşeşte să ne facă şi pe noi să înţelegem că iubirea este ca o cafea amară pe care încercăm mereu, fără succes, să o îndulcim cu câte o prietenie sau cu câte o cedare în plus.

Spuneam, la începutul acestor rânduri, că Maria Margareta Voicilă nu dă prea mare importanţă (cel puţin nu în această carte) acurateţei textului, atitudine care poate fi depăşită prin exerciţiu şi lecturi viitoare.

Sunt sigur că un redactor de carte (dacă o fi existat vreunul), mai atent, mai exigent ar fi putut evita apariţia multor „licenţe”, presărate în întreg volumul.

Una peste alta, putem spune că ne aflăm în faţa unei prozatoare talentate, cu perspective de evoluţie promiţătoare.