Într-o vreme destinul ne-a purtat, am putea zice, pe aceleaşi căi. Când Adrian Erbiceanu, autorul volumului De la Anna la Caiafa, era elev la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, eu eram elev la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung –Moldovenesc. Când a plecat la Şcoala de Ofiţeri din Piteşti, eu am plecat la Şcoala de Ofiţeri din Braşov.

La absolvirea liceului militar se opta pentru o anumită specialitate, după care urma examenul pentru ocuparea locurilor disponibile. Dacă nu se obţinea o medie corespunzătoare, repartiţia se făcea de către o comisie specială. În cazul unui eşec mă temeam de infanterie(infanteriştii, când nu au ce face, provoacă iepurii la întrecere, butadă ce luase locul celei vechi cu bătutul cuielor în talpă şi nu prea eram iute de picior) dar şi tancurile (specializarea de la Piteşti) mă speriau. Nu mă puteam închipui în spaţiul constrângător al tancului. Autorul nostru, probabil şi din acest motiv, n-a făcut prea mulţi purici în „cariera” de tanchist.

Nu ştiu cât timp a fost ofiţer activ al armatei române şi cum a ajuns în Canada, ar fi interesant de aflat. Din scurtele date biografice, puse la dispoziţie de prefaţatorul acestui, volum Ioan Mariş, am aflat că în anul 1970 a absolvit Institutul Pedagogic Bucureşti, Facultatea de Filologie şi din anul 1979 s-a stabilit în Canada, actualmente fiind membru al Asociaţiei canadiene a Scriitorilor Români din această ţară.

Mărturisesc că la prima citire, fiind singura carte de acest autor care mi-a căzut în mână, am căutat asiduu urme, ecouri ale vieţi cazone, care pot fi desluşite doar în disciplina scriiturii, în ordonarea discursului poetic.

Poetul Adrian Erbiceanu a debutat publicistic în anul 1969, în reviste militare, cu poezii şi reportaje, debutul editorial producându-se în anul 2003, cu volumul Confesiuni pentru două generaţii, Ed. Tribuna – Sibiu. La aceeaşi editură îi apare în anul 2004 şi volumul „Divina Tragedie”.

Volumul de versuri De la Anna la Caiafa este structurat pe trei cicluri: La poarta înserării, Perdelele nopţii şi Printre silabe, intitulate aşa de parcă ar sugera apusul sau ceva ce ţine de senectute.

„Cât priveşte titlul, el ni se dezvăluie abia odată cu parcurgerea întregului volum. Această metaforă mai mult revelatorie decât plasticizantă ne introduce în odiseea dramatică a omului modern. Odisee care e o lungă şi continuă căutare/ alergare de la Anna la Caiafa”, afirmă Ioan Mariş în prefaţa intitulată „Poet al Tainei”.

Tematica şi motivele poeziei lui Adrian Erbiceanu sunt cele ale poeziei din totdeauna: trecerea ineluctabilă a timpului, paradisul copilăriei, dragostea, matricea existenţială, păcatul originar, spaima şi angoasă provocată de golul eternităţii etc.

Discursul poetic graţios, de cele mai multe ori ceremonial, sună ca o invitaţie la un spectacol de gală: „Atâtea ape mor pe căi de ape.../ Cad frunzele din cer tot mai aproape.../ Ceasuri atâtea-mi bat la căpătâi.../ Tu fragedă lumină îmi rămâi...” (Atâtea, pg. 21)

După îndelungate căutări, pline de descumpăniri, poetul se află în perioada regăsirii de sine, precum Ulysse după ce crezuse Ithaca pierdută: „Mă prinde, uite-aşa, „un nu ştiu cine”,/ şi- „un nu ştiu ce” m-atrage spre-nserat,/ dar glasul tău zvoneşte viu în mine/ şi iar mă-ntorc la poarta ta ... şi bat...” (Mă-ncearcă uite-aşa, pg.14)

Multe dintre poezii, disimulat sau direct, sunt remarcabile arte poetice: „Pentru cine-am vrut să scriu poeme?/ Cărei inimi i-am căutat răspuns/ Şi de cine în poem se teme/ Gândul meu în care ard pe-ascuns?// (...)Eu pe cine-alint între cuvinte/ În poemu-n care ard de viu,/ Nepătrunsul să-l pătrund...aminte/ Litera în vorbă când o scriu?”(Pentru cine, pg.72)

Trecerea ireversibilă a timpului o resimte cu o dureroasă acuitate: „Hipnotic ceasul...umblă către seară/ Pe-un eşafod cu trepte muribunde;/ În vis eu duc o stea imaginară/ Şi-n vene veacul firavei secunde...” (Piatră rară, pg.27)

Cartea e plină de trimiteri livreşti, întâlnirea cu cititorul de poezie va fi nu numai emoţională ci şi instructivă. Adrian Erbiceanu scrie o poezie reflexivă de factură clasică, dovedindu-se chiar un virtuos al formelor fixe; multe poezii sunt sonete, există o glosă şi chiar un gazel(lucruri destul de rare în scrierile de astăzi), cu sonuri din Eminescu, Arghezi, Blaga etc. Poezie care, pentru cititorii mai tineri, ar putea să pară uşor vetustă, se impune prin greutatea versurilor bine sudate şi sinceritatea rostirii. Spre exemplificare cităm: „(...)Ce aripi, ce vise, ce gânduri topite,/ se cern fără şansa să mă reculeg,/ când firul pierdut, printre căi legiute,/ mă încolăceşte să nu-l mai dezleg.// Şi totuşi, când nimeni nu pare să vină,/ o mână să-ntindă prin veacul de ploi,/exită-n adânc, undeva, o lumină:/ lumina oglinzii ascunse în noi!”(Oglinda ascunsă, pg.87), unul dintre cele mai frumoase poeme ale volumului.