Poetul Ioan Evu rămâne un creator talentat, ce ştie să-şi impregneze inspiraţia, când este cazul, cu doze de cultură, bine asimilate. În poemele sale, limba română are acel nimb al acurateţei şi al supravegherii lucide, mai în toate împrejurările de exprimare. De aceea îşi ordonează cu grijă şi parcimonie poemele, gândind astfel că le păstrează mai bine unitatea ideatică şi formulările stilistice.

În volumul din 2006 – Cenuşă vorbitoare (Editura „Călăuza”) –, autorul a identificat trei cicluri: unul care poartă titlul omonim al cărţii; altul – Câteva elegii şi ultimul, Texte (unele inedite, altele revăzute şi adăugite).

După 25 de ani de activitate editorială, Ioan Evu a înregistrat următoarele cărţi: Fereastră de apă – „Facla”, 1982, Fără armură – „Albatros”, 1984, Somnul în munte – „Facla”, 1986), Poet de bunăvoie – „Eminescu”, 1996, Cetatea moartă – „Helicon”, 1998), Însoţitorul umbrei – „Axa”, 2003, şi o prezenţă în limba germană, în antologia „Drei Dichter aus Rumänien” (Ioan Evu, Gheorghe Mocuţa, Sorin Roşca) – 1999, Editura „Radu Bărbulescu”, München.

Volumul din 2006 nu se-ndepărtează ca scriitură de cele precedente, apărute după 1990. În schimb, aprofundează câteva teme, mai exact câteva subiecte, despre care se exprimă cu deplin temei al rostirii în libertate.

De mare interes a fost, în toate timpurile, tema artei şi a artistului, cu indicativ aparte pentru scriitor. Pentru acesta, cuvântul s-a constituit ca mijloc, dar şi ca formă de observaţie publică, de angajament, de răzbunare. Ceea ce s-a numit artă literară, pentru poeţi, ars poetica, a reprezentat gândul cel mai clar de autosupraveghere a scrisului în relaţie cu ceilalţi.

Primul ciclu de poeme – Cenuşă vorbitoare – este elocvent în această privinţă. Ioan Evu mai crede în puterea de iradiere justiţiară a cuvintelor, adunate sau aşezate într-o sintaxă specifică unei comunicări de intenţie. O asemenea tăietură directă, usturătoare până la a produce răni greu vindecabile, descifrăm în Balada noimei pierdute. Înlănţuirea celor zece catrene prezintă revolta autorului împotriva criticilor de ocazie, care nu descifrează sensurile profunde ale unor poeme. Drept pentru care, Ioan Evu le oferă, pe un ton haşdeian, nu însă în acrostih, un fel de diatribă La noi e putred mărul.

Stăpân pe o întinsă bază lexicală a limbii române, poetul realizează o strălucită „ars combinatoria” a cuvântului neaoş (a), a arhaismului (b), cu neologismul de ultimă oră (c). Iată câteva extrase: a) oase, zen, turma, potroace, gângav, noateni, grijanii; b) iarmaroace, aezii, chimvale, anahoreţi, noimă ; c) diform, aporia, sofism, erezie, pergamente, neantul, apoftegmă.

În aceeaşi casetă a unei atitudini tranşante, sunt câteva respiraţii lirico-epice care propun o diversitate de limbaje pe scara ironiei ori a satirei. De aici încolo, decodarea pe cont propriu te poate conduce la şarjă, grotesc sau ridicol. Reţin doar două strofe din poemul Omagiu oraşului H: „Unde prosperă javre de prăsilă/ spre nemurirea haitei viitoare/ când poezia cere zilnic milă/ vremelniciei sponsorizatoare. // Oraş peron de gară părăsită/ cu bariera dinspre iad deschisă/ un tren din care nimeni nu coboară/ oraş vagon pe-o linie proscrisă”.

Poezia Cenuşă vorbitoare, redactată în aceeaşi prozodie, specifică oricărui catren, mai ales clasic, oferă o sinceră doleanţă a creatorului neostenit, chemat să-nveşnicească lumina din cuvinte. Ori pentru aceasta, este nevoie „de-o ardere profundă şi deplină”. Într-o viziune de tip macedonskian, Ioan Evu, în urma unei terapii cu… iubire, se pronunţă vanitos, ca orice om împătimit: „Cenuşă vorbitoare asta sunt/ praf ce aspiră iată la rodire/ tandru aş da în floare pe-un pământ/ sătul de-atâtea răni şi cimitire. Ce elegantă întorsătură a legendei (a mitului, de ce, nu ?!) despre Pasărea Phönix!

Pe o formulă gen Alecsandri, care se-nclina în faţa apariţiei lui Eminescu, Ioan Evu preia judecata de valoare şi scrie: „Dar în adânc sub lespezi translucide/ sub luminos linţoliu în apus/ iscat din prundul stelelor livide/ e unul decât mine mai presus.// La ţărmul de cenuşă-nfloritoare / stă veacul în talazuri încrustat / acolo sub întrezărita zare / e unul decât mine mai curat (O altă carte).

Tot un poem de vârstă, ca şi cel precedent citat, este Aveam nevoie de voi, cu o dedicaţie, de la sine vorbitoare: Canon-ului dintotdeauna.

Ca unul care şi-a privit chipul în oglinda evaluărilor, prin cărţile publicate, Ioan Evu crede că o împlinire fără margini, satisfacţie supremă a frumosului, dar şi a utilului, o reprezintă aplauzele care confirmă, disculpă sau sporesc avantajele valorilor. În atari împrejurări, poetul renaşte şi crede în continuarea „că totuşi un cântec nu este-n zadar”.

Înnobilat în urma unui astfel de succes, de pe metereze, poetul rosteşte apoteotic: Aveam nevoie de voi ca de aer/ ca de apă în tihna zilnicei pâini/ astfel eu prin al veacului vaier/ pot renaşte cântând din fântâni.

Tot oglindă retrovizoare este şi Însoţitorul umbrei. Detalii despre motivul umbrei în literatura universală, se pot dezvolta cu vădită convingere că Ioan Evu cunoaşte bine circulaţia acestuia, din antichitatea greco-romană, până la medievalitatea europeană şi sociogonia argheziană. Poemul Însoţitorul umbrei răstoarnă programat imaginea clasică, aducând-o într-un vârtej de mărturisiri, un fel de bilanţ al creatorului de poeme. O declaraţie de mea culpa deschide… analiza: „Însoţitor al umbrei mele am fost/ scutierul iluziei biet sancho panza/ mărşăluind somnambul pe/ câmpul de luptă al atâtor himere”, după care urmează o tornadă de … sincerităţi, ca în faţa unei judecăţi de apoi. Poetul jubilează că a creat şi literatură, dar şi-a trăit şi viaţa cu deplin temei. De aceea, foloseşte variate registre de exprimare – de la urât, la graţios sau invers. Toate acestea se-ntâmplă pe parcursul a 103 versuri. Ola !

Paradigma arhicunoscută dai şi fugi, că tot rămâne ceva după tine, se desfoliază într-un stil antrenant, rostit tot pe scenă, în poemul Scrisoare deschisă către mine însumi. Aici poetul se arată un vajnic depozitar de cuvinte nobile, aerisite, ce sunt puse a vieţui cu altele din spaţiile neagreate ale limbii. Toate ca să marcheze nu atât o stare, cât o atitudine iconoclastă !

Ciclul Texte conţine multe parabole vorbitoare, pe care le înscriu în acelaşi compartiment al atitudinii unui poet de baricadă. Ca nişte copii ce eram (datată 1981), jugulează retorismul patriotard al unor contemporani, cărora le opune (admirabil) învăţătura strămoşească, oferită pruncilor, că meseria, numai dacă o înveţi, de la acea vârstă, devine brăţară de aur. Numai aşa ea poate înlocui (înlătura) „jocul cu arcul şi praştia”.

Contextului mai sus semnalat, îi aduc alte titluri: Pe Strei în sus (Motto: Cum te cheamă, pui de dac ?), Hamlet în Bizanţ, Balada unui intelectual şi a unui cal care păştea liniştit pe un mal al unui râu din Ardeal (Motto: Pe mine m-ai omorât/ dar cu calul ce-ai avut ?)

Ioan Evu mai dezvoltă încă două teme. Prima, de mare interes, nu numai literar – iubirea; cealaltă include poezii ocazionale: despre copilărie, prieteni, întâmplări care reverberează în timp. Ele prezintă un interes vădit pentru autor şi pentru cei cărora le sunt adresate. Aşa că…

Iubirea, în schimb, nu cunoaşte tuşe serafice, în care graţiosul să reprezinte fundal sau popas, ci amintiri duioase, scene trăite, ori proiecţii de revitalizare ori de întocmire a unor noi acte pentru un traseu viitor. Ş.a.m.d.

Să desprindem câteva titluri: cele Câteva elegii, Sărutul, o minulesciană Romanţă, Strigoiul, Păstrează sărutul.

Peste cele şase elegii sunt elegante infiltraţii simboliste, de tip românesc, fiind şi Bacovia supraveghetor, dar şi Eminescu, din cantabilele lui poezii, atât de cunoscute astăzi.

O ingenioasă şi antologică poemă – Timp, abia început, cu trimiteri până la… antica Diotimă, cu ale ei urcuşuri lirice până la G. Călinescu şi Mihai Ursachi, să zicem – ni se prezintă ca o armonie dintre romanţă şi îndepărtatul ubi sunt. Este un cântec cumpănit de tip blagian, despre pierderea inocenţei, pe care a reclamat-o copilăria. Ca în rezonantele versuri ale lui Eminescu – „unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot” – Ioan Evu se consolează, afirmând: „Ave livezi sălbăticite-n floare/ mari crânguri policandre-n asfinţit/ pe raza voastră-n ceruri suitoare/ coboară-n mine raiul prăbuşit”.

Dacă linia înaltă a poeziei de dragoste îl defineşte in actu pe Ioan Evu, atunci când vrea să fie pe linia unor contemporani postdecembrişti (de ce oare ?), compune pedestru, fără…bibliografie, amintind de câmpul minat al manelelor: „Acoperă-ţi fricoaso goliciunea/ coapsei fierbinţi cu lustru de zăpezi/ sânii cei trişti timizi şi moliciunea/ de pântec unde voi sădi livezi/…/ Inima-n piept se zbate ca nebuna/ pulsând în ritm din ce în ce mai des/ vei fi pe cerul nopţii mele luna/ voi fi strigoiul tandru din eres? (Strigoiul).

Cu o satisfacţie după împlinirea întru cuvânt, evlavios, poetul se adresează spăşit lui Dumnezeu: Mulţumescu-ţi ţie Doamne/ pentru cântecul acest/ l-am ţinut în mine toamne/ cum corabia un lest /…/ Mulţumescu-ţi pentru cântec / pentru graiul de pământ / cel purtat de cer în pântec / să renască din cuvânt (Columbar).

Faptul că Ioan Evu s-a proiectat şi ordonat în trei departamente de poeme, unele cu fineţe, altele cu aciditate sporită, demonstrează că ochiul cultivat de critic (al propriei…producţii) a rodit triumfător. Că volumul Cenuşă vorbitoare nu este doar o carte venită într-o cronologie explicabilă, ci una necesară, emanată de o maturitate meritorie şi impunătoare.