Poezia lui Traian Oancea a înaripat imaginaţia multor generaţii de copii. Dascăl fiind, a citit şi a pătruns în intimitatea simţirii şi cugetării discipolilor săi, s-a lăsat fascinat de universul edenic al copilăriei, rămânând şi la anii senectuţii robul naivităţii şi al candorii copilăreşti. Întreaga sa creaţie poetică este o panoramă a acestei lumi.

Originar de pe Valea Crişului Alb (născut la Aldeşti, 1936), nu s-a dezrădăcinat nici cu trupul, nici cu sufletul, rămânând ţintit locului. Şi-a început apostolatul ca învăţător în satul naral, iar mai apoi a devenit profesor la centrul de comună, „într-o Bârsa de tot bătrână… ascultând poveştile pădurilor şi ale izvoarelor”, precum frumos zicea regretatul maestru Florin Bănescu (Muşchetarii Câmpiei de Vest), locuri unde coboară şi urcă coviltirul moţilor şi unde apa Crişului Alb se potoleşte să viseze poezia. La numai două zvârlituri de băţ înspre amonte s-au plămădit Cântecele de pierzanie şi a crescut Mărul de lângă drum ale lui Mihai Beniuc. În Bârsa şi-a începutul cariera şi medicul poet Teodor Frâncu, cu ale lui Cântece din tulnic.

Traian Oancea a publicat multe volume de poezii, precum: Poiana Mioriţei, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973; Ţara cu Zâne şi Feţi-Frumoşi, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978; Şapte veveriţe mici, Editura Facla, Timişoara, 1980; Cântece pentru iepuraşi, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984; Sub privirea bunicii, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1990; Cartea cifrelor v-aşteaptă, Editura Emia, Deva, şi Helicon, Timişoara, 1997; Oaspeţii izvorului, Editura Fundaţiei Ioan Slavici, Arad, 1999; Grădiniţă, prag de basm, Editura Şcoala Vremii, Arad, 2001; Tărâmuri fermecate, Editura Mirador, Arad, 2004.

A colaborat şi a publicat poezii în multe reviste şi ziare: „Familia” (Oradea), „Orizont” (Timişoara), „Tribuna” (Cluj), „Cariatide” (Arad), „Cutezătorul” (Bucureşti), „Luminiţa” (Bucureşti), „Arici Pogonici” (Bucureşti).

S-a bucurat de aprecieri, dovadă fiind cele patru volume de poezii apărute la Editura Ion Creangă, precum şi titlurile, distincţiile, premiile care i s-au conferit, menţionând doar Meritul Cultural Clasa a III-a în 1974 şi Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Arad, în 1999, pentru volumul Oaspeţii izvorului. Cărţile apărute au fost ilustrate de personalităţi notorii ale genului: Lena Constante, Maria Damadian, Gabriel Kazinczy, Maria Constantin, Valentin Tănase şi Luminiţa Penişoară, unele fiind sărbători ale privirii.

Cu dreaptă judecată, Traian Oancea poate fi socotit cel mai fecund creator de poezie pentru copii din părţile arădene. Tematica poetică se circumscrie în chip fericit în universul copilăriei eterne: plaiul mioritic cu farmecul florei şi faunei specifice „piciorului de plai” şi „gurii de rai”, fiinţe dragi alături de care copilul se înfruptă din paradisul ce i s-a dat; lumea mirifică a poveştilor, a doinelor şi a baladelor; jocurile mai mult sau mai puţin nevinovate; ţara, cu istoria ei zbuciumată, cu împlinirile şi aspiraţiile cetăţenilor ei; tribuni şi eroi; mulţi copii cu nasuri cârne. Cu har, poetul îşi copleşeşte cititorii cu naivitatea, fantezia, candoarea, sinceritatea, bucuria, iubirea, seninătatea, iscusinţa, creativitatea şi cu alte „nimicuri” ludice. Fără niciun drept, le confiscă simţirea şi cugetarea, îi ia cu sine în „Galaxia Gutenberg” şi se întristează când îi simte robii calculatorului.

Lumea poeziilor sale este aşezată sub semnul pozitivului, generator de idealuri sacre, ceea ce se armonizează cu aspiraţiile copilăriei. Dascălului-poet i s-a dezvelit în chip fericit puritatea sufletească a partenerilor de dialog şi, din dorinţa de a-i păstra astfel, imprimă creaţiei un aspect didacticist. Din antinomiile definitorii prin care se judecă lumea – bine/rău, sacru/satanic, frumos/urât, iubire/ură, adevăr/minciună şi, mai de aproape, cinste/hoţie –, adună semnificaţiile primilor termeni, sugerând primordialitatea lor şi calea de urmat. Şi face aceasta diminuând tensiunea dramatică a discursului liric. Întrebarea: „Se putea şi altfel?” nu pare a fi retorică.

Poemul Oaspeţii izvorului se vrea, şi este, o parabolă a creaţiei sale poetice. Cu ecouri eminesciene, cu scene orânduite ca într-o simfonie primăvăratică. Oaspeţii vin şi sorb tainic din apa vie a izvorului carpatin. Codrul, locul mirificului izvor, este în acelaşi timp scena şi orchestra acestei simfonii. O carte ce cuprinde un singur poem alcătuit din circa 360 de versuri – un vers pentru o zi – orânduite pe 12 pagini – o pagină pentru o lună. Pentru un an şi pentru mulţi ani. O Şeherezadă în miniatură. A nu se crede că este vorba despre un poem de largă respiraţie, care a uitat simţul măsurii. Episoadele care îl compun pot fi unităţi independente. Le leagă regia spectacolului fantezist şi dulcea rostire în graiul românesc.

Poposim, citind poemul, alături de poet, ca să vedem şi să ascultăm. Cerbul: „Toată lumea vrea să vadă, / Chip cioplit ca din baladă / …… Cât e muntele de munte, / Ca el nimeni n-are frunte / …… Fără strop de frică-n gând, / Fără pic de viclenie, / Ţină-l anii să mi-l ţie.” Iepuraşul: „Unda dulce-l îndemna: / Bea, prietene, hai, bea. / Când sorbea el fericit, / Un ram parcă a foşnit / Şi-nsetatul urechiat / În tufiş s-a înfundat.” Veveriţa: „Iată, parcă-o flamură / S-a desprins din ramură / …… Oricum, pe-această sfârlează / Ce dansează / Ca o rază / Codrul bun / S-o aibă-n pază.” Căprioara vine să se adape la ceas sfinţit, nu „la ceas oprit de lege şi de datini”, precum cea din Moartea căprioarei de Nicolae Labiş –: „Zveltă căprioara este / Ca o zână din poveste, / Zvelt şi puiu-i şi curat, / Parcă-n zâmbete spălat, / …… Cât bea puiul / Apa rază /, Mama lui / Rămâne pază.” Ariciul, în dialog alegoric cu coţofana care îi stă de veghe: „Moşulică, / Haide, bea fără de frică. / Vulpea am văzut-o-n vale / Unor gâşte dând târcoale.” Înaripatele cântătoare compun orchestra, care interpretează, printre altele, preludiul apariţiei cerbului, punctul culminant al spectacolului: „Zboară cântece măiestre / De la poale către creste, / Ca niciunde pe aici, / Se-ntrec granguri, pitulici, / Piţigoii fericiţi, / Mierle, vrăbioi vestiţi, / Grauri şi privighetori, / Glasuri dulci ca de viori.” Mistreţul, cu progeniturile lui, sparge pentru câteva momente oglinda izvorului: „Că n-au minte niciodată, / Bată-i ploile să-i bată / …… Izvorul nu-i doar al lor, / E comoara tuturor / …… Dar până culegi cinci fragi, / Izvoraşul dintre fagi / Iarăşi curge cristalin, / Iarăşi alţi musafiri vin.”

Potenţialii stricători ai armoniei sunt doar sugeraţi aluziv, fără putinţă de a-şi manifesta ingerinţa: Lupul, „marele hapsân”, şi vulpea, „hoţoaică bătrână”. Pericolul vine din altă parte: „Însă teamă mi-i că mâine / Lacomii sar să mă taie, / Lăsând munţii fără straie.” Constatăm cu tristeţe că teama se împlineşte.

Poetul – bun cunoscător al personalităţii micilor cititori – alege cu pricepere modalităţile stilistice prin care comunică discursul. Metaforele, epitetele şi comparaţiile, tropi definitorii ai „dulcelui stil clasic”, susţin puntea de legătură, cultivă sensibilitatea pentru frumos şi plăcerea pentru lectură: „tei şi-arini cu fruntea creaţă”, „mândra crengilor oglindă”, „mic fuior înaripat”, „vine craiul la izvor”, „împărat de omenie”, „ca o cofă de alună”, „ce dansează / ca o rază”, „zveltă căprioara asta / ca o zână din poveste”, „apa rază”, „Soarele iubit, preaplinul”, „apa ca lacrima”, „oştirea de răchită”. Personificările dau poemului nota de alegorie: „C-altfel bietele desişuri / Vai, s-ar gârbovi de visuri”; „Dar privind atât de blând, / Fără strop de frică-n gând”; „Unda lui cea răsfăţată / Să nu fie supărată”. Incantaţia lecturii este mijlocită şi de armonia monorimei. Lectura devine un joc plăcut: „Iar licoarea şopotindă, / Mândra crengilor oglindă, / Răcorindă, / Strălucindă, / Se grăbeşte şerpuindă /Două maluri să cuprindă.”

Ingenioasă este şi alura de colind a poemului, chiar de pe prima pagină: „Lir-lui-lir-lui-lir-lui-dag, / Pe sub bolţile de fag, / Lir-lui-lir-lui-lir-lui-lei, / Pe sub bolţile de tei, /Lir-lui-lir-lui-lir-lui-lun / Pe sub cele de alun”, sau „Lir-lui-lor, brazilor, ler / Scări între pământ şi cer, /Doar să o iubiţi vă cer.”

Lecturând poemul, ne poartă gândul, fie el şi năstruşnic, la un compozitor care ar folosi Oaspeţii izvorului drept scenariu pentru o creaţie muzicală ori poate chiar pentru un film de desene animate, aducând micii spectatori, măcar pentru câteva momente, cu picioarele şi cu imaginaţia la noi acasă. Ar merita.

Până atunci, însă, această carte nu ar trebui să lipsească de pe nici o catedră din şcolile noastre primare.