Domniţa Gherghinescu-Vania… Puţini iubitori de literatură au habar de existenţa ei. Poate doar cercetătorii fenomenului literar să ştie mai multe. Nici cei care au citit Le petit prince nu cunosc faptul că „Prinţişorul” e al Domniţei, adică cea care a tradus în româneşte povestea lui Exupéry este ea. În plus, a tradus excelent Cărarea pierdută de Alain Fournier (1945) şi Fermina Marquez a lui Valéry Larbaud (1969). Ca traducătoare, a vădit atracţie pentru cărţile care cultivă aspiraţia spre fericire, umanitate şi poezie, cărţi înălţătoare şi tragice totodată, cât şi un deosebit simţ al limbii.

A trăit la Braşov şi prin casa ei de pe strada Crişan 16 au trecut mulţi artişti şi scriitori. Amfitrioana conferea căminului ei, un adevărat „salon” al vremii, o atmosferă propice lecturii şi discuţiilor literar-artistice. Era o prezenţă fascinantă, plină de personalitate, care impresiona prin nobleţe, gingăşie, talent de a intui şi recepta lirismul, de a-l stimula şi inspira în egală măsură. Atrăgea prin sinceritate, feminitate, delicateţe şi bun-gust. Era din aceeaşi familie spirituală cu Elena Milles-Verghy, al cărei arbitraj era căutat de generaţia literară de la 1880 (Vlahuţă, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu etc.) pentru a confirma opiniile critice ale lui Maiorescu. Celor care o cunoşteau le lăsa o impresie puternică: „O femeie încântătoare şi plină de spiritualitate. Mărturisesc că, dacă n-aş fi cunoscut-o, în 1952, pe Domniţa, mi-aş considera viaţa mult sărăcită” (Petre Hossu).

De scris nu prea scria, deşi era îndemnată s-o facă: „Doamnei Domniţa, cu mustrarea că nu ia pana poeziei adevărate, aşteptată” (Arghezi). Se realiza totuşi în scrisori, la care primea răspuns, de la Arghezi, Blaga (cu care a purtat o corespondenţă asiduă) şi atâţia alţii. I s-au închinat poezii, a fost iubită, adulată de soţ şi nu numai. Cei care i-au cunoscut, pe ea şi pe poetul Dumitru Gherghinescu-Vania, vorbesc de o iubire predestinată, de o „pereche” mereu tânără, semn de preaplin sufletesc, deşi amândoi aveau inima „stricată”. S-a bucurat de afecţiunea lui Arghezi (şi a familiei sale), care o numea „Domniţa noastră”, a lui Enescu, Victor Papilian etc. Blaga a întâlnit-o prin anii ‘37, ‘38, când poetul se simţea secătuit şi trăia un lung impas psihologic. Sentimentele lui pentru visătoarea din Braşov au cunoscut toate ipostazele erosului: bucurie, copleşire, fericire, adoraţia aproape mistică, nesiguranţă, mâhnire, gelozie, deziluzie, singurătate. Domniţa i-a fost muză într-o etapă poetică fecundă, care a durat până prin 1945, care a coincis cu apariţia volumului Nebănuitele trepte, din care poezii ca Ardere, Veghe, Dumbrava roşie, Muşchiul reavăn, Schimbarea zodiei, Cuvinte către fata necunoscută din poartă, Domniţele, Epitaf îi sunt închinate. Poezii tulburătoare, de un lirism accentuat, încărcate de căldură tainică.

Noroc cu Cartea pierdută, singura salvată, întocmită de tovarăşul ei de viaţă, din fragmente şi însemnări extrase din scrisori şi file de jurnal. Cartea dovedeşte talent literar, dublat de o sensibilitate poetică şi „permanentă trezie a gândului” (Şerban Cioculescu) constituind o confirmare a ceea ce se bănuia în epocă: „Domniţa a fost, într-adevăr, o scriitoare foarte talentată. De ce am aflat abia acum acest adevăr?” (Zaharia Stancu) Femeia din carte se îndreaptă iremediabil spre moarte şi cu toate acestea e decisă să dea încă piept cu viaţa. Destinul ei devine astfel eroic. Existenţa ei e tragică, dar plină de umanitate, prin risipă generoasă pentru alţii. Drumul ei spre dincolo întârzie pe cărările sufletului înspre oameni: „Marea amabilitate a unora mă pune pe gânduri. Îţi spuneam însă, o dată, că prefer să mă păcălească ei, decât să-i păcălesc eu.” Femeia aceasta tragic-fericită e atât de frumoasă prin tot ceea ce gândeşte, contemplă, înfăptuieşte, prin iubirile, tristeţile, durerile ei şi mai ales prin încrederea în viaţă şi în semeni. Ca în orice carte bună, eroina închide în inima ei bolnavă de viaţă lumea toată. Îi înţelege pe toţi, şi pe cei răi şi egoişti, deşi ea şi-a consumat viaţa altfel, punând-o mereu în slujba altora: „La tot pasul îmi dau seama cum fiecare nu suspină decât pentru ale lui” sau „Dacă eşti bun într-adevăr, atunci mi se pare că trebuie să-i înţelegi, să-ţi fie milă de răi.” Pentru aceasta e necesar să trăieşti cu foc, în profunzime de sentiment. Deşi ea nu face parte dintre acei oameni „de profesiune sănătoşi”, fiind mai tot timpul visătoare, deprimată şi debusolată, trăind o „vreme sufletească destul de îndoielnică”, în pericol de a-şi pierde respiraţia, toate îi dau ghes să se bucure de viaţă: o iarnă frumoasă, o primăvară aşteptată, o floare (şi înfloresc atâtea în carte – crini, trandafiri şi roze, pansele, liliac, tuberoze, brânduşe), corcoduşul din curte şi mai ales cărţile, lecturile. Paginile se umplu de autori şi titluri: Proust (pe care ea îl cunoaşte „binişor pe dinăuntru”) cu al său Swann, Alain Fournier, cu Cărarea pierdută, Nekrasov cu poeziile sale, Diderot cu scrisorile, Anouilh cu piesa Ciocârlia, Balzac, Saint-John-Perse cu poemele sale – „boabe de diamant” –, Gorki cu poveştile sale, Bonjour tristesse, Terre des hommes, Emily Brönte, Rilke, Cocteau, Arghezi (pe care-l găseşte „mititeluţ”, cum spune poetul de Slavici), Blaga (care „creşte mereu”, are cronici elogioase, dar şi momente duşmănoase), Vianu, Radu Tudoran, Trei generaţii, Demostene Botez (căruia îi elogiază modestia, bunătatea şi duhul blând), Emil Botta („Emoţionantă apariţie, fermecătoare şi obsedantă”, „atât de singur şi de fragil, pe acest pământ de granit”, „Pare foarte bolnav – boală de strune”), O’Henry cu povestirea Suflete înfrăţite, Giraudoux cu Tessa etc.

Cehov e amintit în carte în legătură cu părerea lui despre un critic adevărat care trebuie să fie „ca o femeie ciupită de vărsat, care te bate fără milă”. O ilustrare a acestui îndemn apare în carte. E vorba de o admonestare critică adresată unui creator care riscă să devină mediocru. Acestuia îi recomandă să devină, în compensaţie, un consumator de artă adevărată. „Mediocritatea în creaţie nu dă niciodată ascendent asupra excelenţei în receptare. Aici stă înţelepciunea Domniţei. Dar tot aici a stat şi drama ei” (Mihai Gafiţa). Ea n-a mai avut timp să pătimească şi pentru aceasta. O facem noi, regretând că nu ne-a lăsat decât o carte.