Episcopia Aradului a trecut de sub ascultarea Patriarhiei de la Carlovăţ la cea a Mitropoliei ortodoxe a Ardealului, re-înfiinţată în 1865, sub păstorirea aceluiaşi Episcop, Procopie Ivaşcovici (1853-1873), mai târziu Mitropolit la Sibiu pentru scurt timp, căci a preferat tronul patriarhal, de unde a fost înlăturat prin presiune politică[1] .

Dacă Şaguna a întemeiat la 1853 oficiosul Eparhiei (devenit ulterior al Arhidiecezei), Telegraful Român, o asemenea întreprindere pare a nu fi fost o prioritate pentru ierarhul arădean, ea petrecându-se doar la sfârşitul păstoririi, în 1872, prin editarea bisăptămânalului Lumina, apărut până în 1875, firul reînnodându-se în 1877 prin Biserica şi Şcoala, revistă de înaltă ţinută – sistată de regimul comunist în 1948[2].

Ele au fost precedate însă de o revistă bilunară a studenţilor teologi, izvorâtă din Societatea de lectură a lor, întemeiată în anul şcolar 1867-1868 şi condusă de Miron Romanul, viitorul Episcop şi Mitropolit[3] . Era o „foaie literară-bisericească”, după cum precizează subtitlul, „organul societăţii de lectură a teologilor români din Arad”, dar plasată „sub auspiciile superiorităţii scolastice”, şi nimerit numită Sperantia (citeşte Speranţa, redactarea fiind după ortografia timpului)[4] , ceea ce conferea o notă de optimism juvenil. Episcopul Ivaşcovici ar fi încurajat apariţia , ni se spune[5]  (întârziată cu un an de dificultatea de a obţine, după legea presei „învoire din partea jurisdicţiunei politice”[6 ]), revista oferind cu timpul spaţiu şi comunicatelor oficiale ale Eparhiei ori unor anunţuri administrative, în lipsa altui organ de publicitate al aceleia.

Programul era compus în ton avântat şi solemn, retorica (ultra)romantică putând stârni zâmbete: „Ca şi pomul fraged, carele scăpând de agerimea iernei grele, la primele raze, ale doritului soare de primăvară începe a împupi [îmboboci, R.A.] şi a înflori, promiţând grădinarului fructe dulci: aşa şi spiritele noastre, încălzite de razele sânte ale soarelui culturii, se simţesc în primăvara vieţii lor legănate de simţăminte sublime, de idei nobile, cari promit a produce fructe naţiunii pe cariera la care ne-au rezolvit [decis, R.A.].”[7]  Revista era „menită să fie un organ pentru a comunica fructele deprinderilor noastre [ale studenţilor teologi, R.A.] în cele ce se ţin de literatură şi cu deosebire de chemarea preoţească”[8] . În limbajul epocii, prin „literatură” se înţelegea mai toată cultura non-tehnică, să fim în clar!

Tematica revistei a fost largă, funcţie şi de ceea ce aveau în „portofoliu”, potrivit afinităţilor culturale ce le nutreau, redactorii-studenţi şi colaboratorii lor. Redacţia a fost întâi alcătuită din Constantin Gurban, Ioan Bejan, Iustinian Cerneţ şi George Morariu, iar după pauza din 1870, cauzată de neajunsurile financiare, se perindă Gherasim Şerb, Mihai Sturza şi Vasile Mangra, tot studenţi, căci absolvenţii treceau în parohii[9] .

Deşi nu lipsită de stângăcii, Sperantia prezintă în de obşte un conţinut interesant, cu „articole convingătoare”, după opinia lui Onisifor Ghibu, care remarcă şi propensiunea pentru istorie[10]. „Revista este excelent redactată”, apreciază şi Roman Ciorogariu, care produce şi elogiile din epocă, venite din pana unui Andrei Şaguna, George Bariţ şi Dimitrie Onciul[11] . Gheorghe Ciuhandu valorizează şi el pozitiv programul publicaţiei, pe latura duhovnicească şi naţională, cu menţiunea că aceasta aproape că prima, în sensul neafişării confesionalismului, de asemenea conţinutul variat, mergând de la chestiuni bisericeşti-culturale la filologie, chiar economie, cu plăcere fiind reţinut „un vădit interes şi pentru problema istoriografiei româneşti şi bisericeşti”[12] .

Precum se observă, Sperantia a avut „presă bună” în vechea istoriografie, ceea ce a urmat, cu îndreptăţire socotesc, şi în scrierile mai recente[13] .

Publicaţia a fost sistată în vara anului 1872, după decizia Consistoriului, care a înlocuit-o, în acelaşi an, cu foaia oficială a Eparhiei, Lumina (1872-1875), condusă iniţial de George Popa, apoi Iosif Goldiş, în urmă de Vasile Mangra, ultim redactor la Sperantia, raliat noii publicaţii cum şi alţi foşti colaboratori ai celei dintâi, în mod firesc, căci nu era vorba de o soluţie de continuitate, la urma urmelor.

În ce mă priveşte, vreau să semnalez aici un text mai aparte, dacă nu chiar picant – în perspectivă! – apărut în anul terminal al periodicului, sub redacţia lui Vasile Mangra[14] , căruia cred că i se datorează, căci nesemnat, dar imediat subsecvent unui text cu iscălitura sa.

Este traducerea unui material apărut în ziarul local german Arader Zeitung (într-un număr neprecizat, iar colecţia este intruvabilă în Arad)– semn că românii erau atenţi la ce se tipărea în alte limbi prin zonă – anume marea afurisenie aruncată de Papa Pius al IX-lea asupra Regelui Italiei, Vittorio Emmanuele al II-lea, care ocupase Statele Papale, însăşi Roma după retragerea garnizoanei franceze în contextul războiului franco-prusac. Regele acţionase în spiritul îndemnului din 1859 al Ambasadorului britanic James Hudson, pe când Papa ameninţa cu excomunicarea pe uzurpatorii Statelor Papale: „Il Regno d’Italia vale una scomunica”, cu sensul că realizarea unificării Italiei merita asumarea riscului unei excomunicări, aluzie la cuvintele lui Henric al IV-lea al Franţei cu ocazia convertirii la catolicism („Paris vaut bien une Messe”).

Pe scurt, Roma a fost ocupată la 20 septembrie 1870, rezistenţa gărzilor papale fiind simbolică. Papa Pius al IX-lea (1792-1878), Pontif din 1846, el însuşi autor al unui plan de federalizare a Italiei în 1847 apoi fugar din Roma în timpul Revoluţiei din 1848, când acolo s-a proclamat Republica, revenit în 1850 cu sprijin francez, se închide în semn de protest la Vatican, constituindu-se „prizonier”.

Prin enciclica Ubi nos (15 mai 1871) a respins „Legea garanţiilor” din 13 mai 1871, care reglementa relaţiile Statului italian cu Biserica, prevăzând şi subsidii pentru aceasta (inclusiv pentru Papă). Papa Pius, care îi excomunicase încă în 1860 pe actanţii ocupării Statelor sale în 1860, a aruncat asupra lui Vittorio Emmanuele marea afurisenie, în forma ei înfricoşătoare stabilită în Evul Mediu, ceea ce, desigur putea face mare impresie asupra unui Rege catolic, cât şi asupra supuşilor săi. Iar Papa Pius o făcea şi de la înălţimea infailibilităţii sale, pe care i-o proclamase conciliul Vatican la 18 iulie 1870! Îndrumarea dată catolicilor de a boicota viaţa politică a Italiei a folosit însă curentelor radicale atee!

În final relaţiile dintre Statul italian şi Sfântul Scaun au fost reglementate prin Tratatul de la Laterano din 11 februarie 1929, care reinstituia puterea temporală a Papei la Vatican, cel mai mic stat din lume[15] .

În Sperantia se socoate, în legătură cu excomunicarea şi conţinutul ei că „această manifestaţiune a Papei este una din curiosităţile cele mai miraculoase şi urâte ale secolului al XIX[-lea]”, asta după ce între paranteze se şi pune un grăitor semn de întrebare privind calitatea de Vicar al lui Cristos asumată de Papă (vezi anexa). După chapeau-l introductiv urmează textul în traducere, încheiat cu un comentariu acid, în cap cu o întrebare retorică: „Oare poate fi o injurie mai mare decât aceasta în contra lui Dumnezeu, în contra naturei şi a neamului omenesc, în contra religiei amoarei şi a întregei culturi creştineşti?”

Apoi două silogisme învederau şi filosofia se predau cu efect la Institutul Teologic arădean, pornind de la aceea că Papa primea subsidii din mâna afurisită, deci el însuşi anula efectul înfricoşătorului blestem.

Comentariul era cel puţin o pietricică aruncată în grădina catolică, deci şi a românilor din „strana cealaltă”, greco-catolici, de obedienţă papală.

În final doar atât: Papa i-a supravieţuit Regelui „uzurpator” cu sub o lună de zile (au răposat în 9 ianuarie, respectiv 7 februarie 1878)...

 2 Vezi, pentru publicistica bisericească arădeană, Ziaristica bisericească la Români. Studiu istoric, Sibiu 1910, pp. 59-64 (cap. X, Trei reviste bisericeşti apărute în Arad); Roman Ciorogaru, „Speranţia, Lumina, «Biserica şi Şcoala»” [sic], în Biserica şi Şcoala, LI, nr. 1-2 din 9 ianuarie 1927, pp. 2-6; Gheorghe Ciuhandu, „Începuturile publicisticei bisericeşti la Arad”, în Piatră de Hotar (Arad), III, nr. 5-6 din mai-iunie 1936 (datat 17 mai!), pp. 10-20; Gheorghe Liţiu, „Presa bisericească de la Arad”, în Altarul Banatului, s.n., I (XL), nr. 9-10 din septembrie-octombrie 1990, pp. 88-92; Pavel Vesa, Episcopia ..., pp. 356-361.

 3 Vezi Gheorghe Naghi, „Din începuturile revistei «Speranţa»”, în Mitropolia Banatului, XXVI, nr. 9-12 din septembrie-decembrie 1976, p. 717, cu bibliografie la nota 8 (studiul întreg la pp. 716-724).

 4 Sperantia, I, nr. 1 din 1/13 februarie 1869, p. 1.

 5 Pavel Vesa, op. cit., p. 135.

 6 Redacţiunea, „Cătră onoraţii lectori”, ibidem, p. 2 (articol-program la pp. 1-2).

 7 Ibidem, p. 1, faza introductivă (adaptată la ortografia actuală, fireşte).

 8 Ibidem.

 9 Vezi Roman Ciorogariu, op. cit, p. 3 (apare „Bocşan” în loc de Bejan / Besannu şi „Cerneţia”); Gheorghe Ciuhandu, op. cit., pp. 16-18.

10 Onisifor Ghibu, op. cit, p. 60.

 11 Roman Ciorogariu, loc. cit.

 12 Gheorghe Ciuhandu, op. cit., pp. 13,15.

 13 Vezi lucrările publicate de Gheorghe Liţiu, Gheorghe Naghi şi Pavel Vesa citate la notele 2 şi 3 supra.

 14 Vezi pentru acesta, Marius Eppel, Vasile Mangra, Cluj, 2004.

 15 Vezi Enciclopedia Italiana di Scienze, Lettere ed Arti, vol. 27, Milano 1935, pp. 322 sqq sub voce Pio Nono şi vol. 35, pp. 510 sqq, sub voce Vittorio Emannuele II; Enciclopedia Catolica, vol. IX, Roma 1952, sub vocibus Patti lateranensi, col. 990 sqq şi Pio Nono, col. 1510 sqq; vol X, Roma 1953, col. 400 sqq, sub voce Questione Romana, vol. XII, Roma/Florenţa 1954, col. 1040 sqq, sub voce Vaticano, cu bibliografia chestiunii.