Titlul articolului, dedicat marelui dirijor care a dominat scena muzicală a celei de-a doua jumătăţi a secolului douăzeci şi de la a cărui naştere se împlinesc acum o sută de ani, HERBERT VON KARAJAN, face aluzie la două opere literare. Întâi, la o faimoasă poezie de Charles Baudelaire, un sonet de sorginte parnasiană, în care poetul aspiră la obţinerea frumuseţii perfecte, enunţând teza imposibilităţii atingerii ei. Atitudinea autorului e elocventă, iar rândul ultimei strofe, „je haisse le mouvement que deplace les lignes” a intrat în panteonul literaturii universale. Apoi, la un cunoscut roman al scriitorului englez Allan Silitoe, cu titlul Singurătatea alergătorului de cursă lungă, având drept axiomă imposibilitatea fericirii personale în ciuda înverşunatului efort. Ambele aluzii, foarte propice aplicării în cazul muzicianului, favorit al muzelor (care obişnuiau să-i sărute faimoasa creastă de cocoş de pe frunte) şi al mediilor (acustic, optic, scenic, literar). Mărunt în ceea ce priveşte statura fizică, uriaş prin dimensiunile spirituale şi inepuizabila putere recreativă în tălmăcirea capodoperelor muzicii, omul KARAJAN, magul la pupitru, a căutat deopotrivă atingerea perfecţiunii în artă şi atingerea fericirii în viaţa privată. Consecvenţa lui şi autodisciplina de care a dat dovadă în toţi cei 81 de ani de viaţă pot fi considerate drept exemplare.

Să încerc a-i analiza personalitatea, a-i jalona drumul, a-i evalua moştenirea artistică, croindu-mi drum printre cele două mari tabere, cea a oştirilor numeroşilor elogiatori, fanatici şi necritici, şi cea a detractorilor, folosind arma negaţiei obstinate, otrăvitele săgeţi muiate în emoţii şi venin ideologic şi politic. Pentru asta, mă voi sprijini doar pe propria judecată, rod al cunoaşterii şi nu al datelor din internet. Am acum, pe masa de scris din locuinţa părintească, două excelente monografii, în limba germană, pe care nu le voi deschide, ci le voi pune deoparte: Karl Löbl: Das Wunder Karajan (Minunea Karajan), 1978, Heyne-Verlag, München, şi Robert C. Bachmann: Anmerkungen zu einer Karierre (Karajan. Adnotări la o carieră), 1983, Econ-Verlag, Düsseldorf-Wien. Vi le recomand ca lectură – eu nu voi cita niciun rând din ele!

În schimb, citez din memorie concluzia unui articol scris de un ziarist şi autor român, Pompiliu Caraioan, apărut la începutul anului 1970 în revista „Muzica” din Bucureşti. În urma unui interviu al acestuia cu Herbert von Karajan la Berlin, a reieşit că marele dirijor a avut, pe linie de ascendenţă paternă, strămoşi români migraţi cu oile din Macedonia întâi în Germania, apoi în Austria. Într-un alt interviu, din 1985, cu Karl Löbl (autorul cărţii amintite), Karajan a întărit cele scrise de român, adăugând că nucleul s-a alcătuit în jurul a doi fraţi, care au devenit ţesători de lână lângă Viena, au făcut avere şi s-au stabilit apoi lângă sau în Salzburg. Copiii acelor strămoşi au învăţat carte, au devenit burghezi austrieci. Tatăl lui Herbert, sau, la originea română, Heribert, viitor von Karajan, avea, la rându-i, un frate mai vârstnic şi era medic, cu veleităţi de a ajunge profesor universitar (a ajuns medic-şef al unei mari clinici aparţinând oraşului Salzburg) şi un excelent clarinetist. Mama lui Herbert, din mica nobilime, era împătimită de muzică lui Richard Wagner şi avea o voce frumoasă. Şi Herbert von Karajan, al cărui bunic a fost înnobilat, de unde acel „von”, a avut un frate, Wolfgang, profesor de mecanică la universitate, faimos constructor de orgi şi organist de ocazie. Un resort psihologic în neastâmpărata, mereu reînnoita sete de putere şi faimă a viitorului dirijor a fost faptul (mărturisit) că tatălui său i s-a refuzat titlul de profesor universitar, iar el a căutat compensarea ca un fel de răzbunare.

Dar să revenim la copilul Herbert, talentat pianist, debutant la 12 ani cu un concert (s-ar fi putut altfel în oraşul lui Mozart?) al acestuia. Un foarte tânăr şi perspicace profesor de muzică, prieten de o viaţă cu Herbert, ajunge mentorul acestuia. El este acela care îl îndeamnă către dirijat şi nu spre o carieră solistică. Numele lui trebuie amintit, atât în legătură cu Herbert von Karajan (cei doi apar, în montură de motociclişti, într-o fotografie, la un concurs de motociclism), dar şi în relaţie cu geniul lui Mozart, căruia îi va consacra o viaţă de cercetător, de executant. Este BERNHARD PAUMGARTNER, director al institutului „Mozarteum”, Salzburg, vreme de 40 de ani, autorul monografiei Mozart, 1947, vreo 600 de pagini, cea mai cunoscută şi mai profundă carte despre geniul muzicii.

Nu există profesori, nu există cursuri dirijorale în perioada de formare a muzicianului von Karajan, aşa încât – şi asta a fost în favoarea lui! a trebuit să-şi însuşească totul singur, prin imensă muncă şi studiu al partiturilor şi observarea dirijorilor importanţi, precum Furtwängler, Toscanini, Walter, Klemperer. Primul său post e la Ulm (cu optzeci de mărci pe lună) într-un mic teatru de operetă. Muzicanţii din orchestră nu-l agreează, pentru că e zelos şi perfecţionist. Îşi cunoaşte prima soţie, pe Elmy, o primadonă drăgălaşă, şi se însoară cu ea la douăzeci de ani. Rămâne la Ulm şapte ani, după care se transferă la Aachen, unde mai stă cinci ani şi realizează o bună orchestră, cu cor şi solişti din foşti amatori, şi îşi însuşeşte un vast repertoriu. Ba face şi regie la diverse opere şi execută lucrări de avangardă.

Este momentul în care aderă la ascendentul partid nazist (pentru prima oară, căci mai intră o dată, în 1932, în acest partid), nu din convingere pătimaşă şi nici din naivitate, ci, din contră, din calcul rece şi consecvent, pentru a fi promovat şi cu gândul de a face carieră.

În 1938, după venirea la putere a lui Hitler şi anexarea Austriei, talentatul tânăr dirijor, care are legături pe filiera nazistă cu potentaţii culturii din Berlin, este invitat să conducă spectacolul cu opera de căpetenie a lui Richard Wagner, Tristan şi Isolda, la Opera din Berlin. Karajan, având întreaga partitură în cap, dirijează fără note pe pult, pe dinafară. Este un triumf, o explozie de entuziasm. Un critic muzical al vremii, prezent la spectacol, scrie un articol, profetic, dar cu discernământ, în care afirmă că tânărul debutant este (nu că va ajunge!) cel mai important dirijor al lumii. Articolul se intitulează Das Wunder Karajan, adică Minunea Karajan, şi are un larg răsunet. Ironia este următoarea: autorul articolului este un evreu, şi la un an după publicarea articolului, ziaristul este internat într-un lagăr de exterminare şi executat. Desigur că implicatul Karajan nu a schiţat niciun gest pentru a-l salva, Cariera i-a fost mai presus de orice. Cei doi favoriţi ai lui Hitler, miniştrii Goebbels şi Goehring, sunt rivali. Goebbels, ministrul ideologiei şi culturii, îl susţine pe Wilhelm Furtwängler; Goehring îl promovează pe Herbert von Karajan, care ajunge, la treizeci de ani, directorul Operei din Berlin şi primul dirijor al Operei din Viena, plus favoritul Festivalului de la Bayreuth, principal promotor al lui Wagner. În domeniul muzicii instrumentale, Karajan, influenţat în această fază timpurie, realizează cu orchestrele Filarmonicilor din Berlin şi Viena, între timp epurate de muzicieni evrei (exterminaţi sau exilaţi), trei performanţe deosebite. Toate trei au fost imortalizate pe disc şi mă mândresc că am originalele, exact cum au apărut, în colecţia mea discografică. Simfonia Nr. 40 în sol minor de Wolfgang Amadeus Mozart, partea mediană a trilogiei simfonice finale a marelui compozitor, este o lucrare de căpetenie, care transcende toate epocile şi secolele şi oferă o cheie la înţelegerea tragediei intime a omului Mozart. Simfonia a şaptea în la major de Beethoven este un amestec intim între cea mai profundă interiorizare şi cea mai exuberantă exteriorizare (în ultima parte), cu admirabile pagini de lirism, înălţări şi prăbuşiri alternante. Simfonia a şasea, Patetica, de Ceaikovski, descrierea unei crime în termeni muzicali, martiriul unei fiinţe chinuite, rememorarea unei vieţi în esenţa ei, se încheie cu o fereastră spre lumea de dincolo, un „adagio lamentuoso” absolut unic în toată istoria muzicii.

Erupţia vulcanică a carierei lui Karajan, legată de Berlin şi promovată de nazişti, este întreruptă brusc de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Din cauză că în situaţia familială a lui Karajan a intervenit între timp o schimbare esenţială, deoarece muzicianul a divorţat de prima soţie şi s-a recăsătorit, el ajunge în primejdie de moarte. Cea de-a doua soţie, Anita Gütermann, fiică de mare industriaş, e pe un sfert evreică. Cei doi sunt preveniţi, fug în Elveţia şi apoi la Milano. Anita von Karajan e angajată drept interpretă, traducătoare, de către puterile aliate victorioase. E o intelectuală de mare clasă şi cultură, vorbeşte şase limbi la perfecţie, are o prezenţă impunătoare. Ea este aceea care susţine familia. Pentru Karajan este o perioadă de studiu, de aprofundare a partiturilor, de adâncire în sine.

O schimbare în toate direcţiile a vieţii familiei von Karajan se produce imediat după ce, datorită intervenţiei Anitei şi sprijinului lui Yehudi Menuhin şi al lui Toscanini, Herbert von Karajan e disculpat de participarea la crimele naziste, e „deznazificat” şi are drept să dirijeze, să ocupe funcţii publice. Întâi, producătorul de discuri, directorul firmei engleze EMI, Walter Legge, îl angajează pe viaţă, ca dirijor al orchestrei Philarmonia din Londra în succesiunea marelui Otto Klemperer. Apoi e solicitat de către Opera din Viena (prim-dirijor), Scala din Milano (prim-dirijor oaspete), Covent Garden din Londra şi Philarmonie de Paris.

La Filarmonica din Berlin, unde deocamdată Karajan nu are acces, în urma reabilitării lui Wilhelm Furtwängler, Sergiu Celibidache este înlocuit de către Furtwängler (1948). Momentul crucial pentru întreaga carieră profesională a lui HERBERT VON KARAJAN este acela al morţii lui Furtwängler (noiembrie 1954) şi numirea sa drept director şi prim-dirijor al orchestrei filarmonice şi al Operei din Berlinul occidental, începând din stagiunea 1955. Atunci Karajan devine directorul muzical al Europei şi, nu mult după aceea, stăpânul de fapt al celui mai mare imperiu muzical mondial (scenă, înregistrări, apoi televiziune şi film). Karajan este, de atunci încolo, Alexandru cel Mare al muzicii!!

Încep să apară marile înregistrări pe disc, întâi LP, apoi transferate pe CD, apoi filme cu înregistrări pe peliculă, parţial regizate de însuşi Karajan, opere puse în scenă, filmate şi, desigur, dirijate de către acesta.

Peste tot, imaginea este centrată pe persoana dictatorului, titanului von Karajan, care apare ca un erou mitic, întotdeauna suprauman, grandios, meditativ şi tumultuos, cufundat în tăceri astrale, tinzând spre înălţimi stelare. Severitatea sa cu orchestrele, soliştii, perfecţionismul său este în acelaşi timp impunător, dar te ţine la distanţă.

Într-unul dintre ultimele interviuri, dirijorul a declarat că obiectivul său a fost atingerea şi menţinerea la un nivel constant a frumuseţii absolute şi armoniei şi că a subordonat totul muzicii.

Karajan descoperă pentru sine noi domenii de propagare a muzicii, dar şi compozitori îndelung neglijaţi, precum Gustav Mahler, Paul Hindemith, Claude Debussy, Arnold Schönberg, Alban Berg, Anton Webern, Bela Bartók. Mulţi mari solişti de azi îşi datoresc renumele dirijorului von Karajan, care i-a promovat consecvent. Acelaşi lucru despre dirijori.

Ajuns un om foarte bogat, cu proprietăţi în Austria, Franţa, Italia, reşedinţe şi castele, mari firme, yacht propriu, avion, maşini ultramoderne şi multe altele, Karajan e o persoană publică, în anturajul căruia se află politicieni, şefi de state, artişti, savanţi, mari industriaşi. Este venerat de soţia sa Anita, pe care, totuşi, o abandonează atunci când face cunoştinţă cu viitoarea, nr. 3, de care se îndrăgosteşte pe loc, la prima întâlnire. Karajan are 50, iar Eliette Mouret, cel mai vestit manechin al lumii, de la firma Dior din Paris, 19. S-au întâlnit la Londra, în 1958, unde Karajan are un concert, iar Eliette o prezentare de modă. După vizite reciproce, întâlniri amoroase, cei doi se căsătoresc în 1960. Cele două fiice, născute în 1961 şi 1964, se numesc Isabelle şi Arabelle, astăzi actriţe de teatru de renume. Fericirea familială e întreruptă de boală, infirmitate; începând din 1972, Karajan a fost operat de douăsprezece ori la coloana vertebrală şi inimă şi abia în 1982 a putut reapărea la pupitrul orchestrelor sale, la masa de regie sau pe scenă.

Karajan la bătrâneţe este total schimbat, interiorizat şi profund uman. L-am văzut dirijând două lucrări mai scurte şi mai puţin cunoscute, cu o participare spirituală care m-a captivat total. În primul rând, Valse triste de Jean Sibelius, tragedie intimă şi tăcută îmbrăţişare cu moartea, şi apoi Barcarola din opera Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach. Aceasta din urmă a fost, în ultima lui fază, interpretarea favorită.

În finalul eseului, să menţionez că înregistrarea cu Valse triste a fost folosită în secvenţa mută, ultima şi cea esenţială, a dansului cu moartea, a unui film de Chabrol numit Într-o seară, un tren, în anii ‘60-‘70. Poate cel mai profund film pe care l-am vizionat. Actorii din acea memorabilă scenă, Yves Montand, în rolul unui profesor universitar, căutător al sensului vieţii, şi Luminiţa Iacobescu, în rolul fetei cu garoafa în păr simbolizând moartea.

Să-mi amintesc, neapărat, de mărturiile celor trei artişti din România care au lucrat cu Karajan, sub îndrumarea lui: soprana Ileana Cotrubaş, în patru opere de Mozart, Ludovic Spiess, tenor şi (chiar) diplomat, în opera Boris Godunov de Mussorgski, dirijor şi regie: Karajan, şi iubitul meu prieten Erich Bergel, dirijor şi muzicolog, autor al unei mult apreciate întregiri şi orchestrări a Artei Fugii, lucrare testamentară a lui J. S. Bach. Invitat din România şi promovat de către Karajan.

În memoria mea afectivă, omul şi muzicianul HERBERT von KARAJAN, născut acum o sută de ani, este prezent în forul meu intim de mulţi ani, poate, cel mai intens, ca interpret al marilor simfonii de Beethoven şi Anton Bruckner.