din tata doar fotografii

cîtă nemişcare fără durere şi întristare

timpul ţesut cu imagini

carnea sfărîmîndu-se-n fire de iarbă

tăios verde între degetele neînvăţate cu lipsa

mama fără o jumătate de casă

tata doar fotografii

eu între plecare şi cacofoniile cetăţeneşti

formolul pulsînd în artera cea galbenă

mirosul de cancer desfăcînd tencuiala

lutul sincer al gropii prea puţin adîncă

ar fi trebuit să povestesc despre toate aşa cum ar fi fost în memorii selectate cu grijă. închipuiţi-vă toţi fii scriind memorii după moartea tatălui lor. memoriile numai de bine. cît binele este ştiut şi catalogat în morminte îngrijite cu pomeni parastase bocete. eu îmi aduc aminte cum i se lumina faţa cînd vedea sticla de vin. cu lăcomie lichida primul pahar. aşa a fost binele lui. nu al meu. nu al maică-mi care şi-a dat seama de-abia a doua zi după înmormîntare că nu mai are de ce să se grăbească acasă. el nu-şi mai întindea suferinţa peste lucruri. era dus doară. despre lăcomie e vorba. despre cum sugea aerul mîinile reci fiindu-i…

cîtă nemişcare între lucrurile adunate

la loc cu verdeaţă

nici nu ţin neapărat să adun amintiri

vin cît se poate de simplu

mai direct ca securea călăului

mai limpezi ca

sau poate doar mai des

ca improbabila certitudine că ai fi.

mi se par timpurile

nişte piei necurăţate de carne îngălată

puţind a imagini rămase

aşchii sub unghiile zilelor de după

numărători

bile de lemn zornăind în dreapta Tatălui

de-a stînga e doar gardul prefabricat

iarbă cît încape

mă gîndesc să-i pun un prun la cap să-i ţină oasele moi de-a lungul uitării ce va să ne vină. mama numără pachete, douăsprezece să fie, japoneze pate de ficat, o felie de cozonac. coliva unu la unu, cîtă nucă atîta dulceaţă, doar grîul pisat uşor ca lupta lui cu nimeni. s-a prăpădit înainte de moarte cînd nu mai pricepea nimic din schimbare. i s-a golit fiinţa de însemnele creşterii. steagurile nu mai însemnau mare lucru. nici mărimile. peste parc stătea o jigodie un fost, o eminenţă tăcută ca un borman de circ. l-am văzut cum se uita la el şi-i se lumina faţa încovoindu-se. i-am spus cît scuipat ar fi fost de ajuns. îmi dădea dreptate cu frică şi iar bea trei zile vin dres cu zaharină, o minune de băutură naturală.

îi trecusem mîna pe deasupra

ochilor şi oglinda peste buze

peste faţa de care uitase

agăţîndu-se de aer

depărtarea ca vata îndesată în gură

să fie obrajii umflaţi

nu chiar ca-n serialele americane

despre morţi şi sicrie

despre paleta de culoare

despre iluzia că nu e chiar rece

un iceberg de piele

din care se vede doar costumul atât de nepurtat

nu m-a obligat nimeni, chiar nimeni nu mi-a spus că trebuie să-ţi vezi tatăl tăiat vena galbenă prin care formolul palpită. levierul de despicat burta. aerul închis al camerei. aerul închis cu mortul să moară şi el. de cîte ori dorm acolo deschid larg fereastra spre parc. moartea se mai agaţă de poze şi tencuială. încep să nu mai aştept să vină de-afară. explicaţii tîrzii despre cum este nefiinţa fiind.

încet pămîntul se pune-ntre noi

mama a plecat la rude

eu vin să ud florile

deja ultima oară am uitat să deschid uşa la tine

la cameră să văd dacă dormi

aniversările răboj

ostenind pietre rostogolite

peste degetele unui sisif personal

adăstînd între acte

întrebînd.

ce drac’ tot mai întrebi? parcă n-ai şti

că răspunsul e un soi de ecou

al unora mai vechi petrecute deja

în nunţi memorabile

cu stele făclii

… şi crucile de marmură roz de la intrare cu urme de crăpături şi epitafuri scrise cu creionul ca pe pereţii veceurilor dragostea scatologica descărcare. nu, aici pămîntul s-a lăsat pînă-n orizontul celorlalte mări şi oceane de tină din care venim în care ne tot ducem… pînă la glezne, pînă la brîu, pînă la gît… şi zmeul zmeilor suntem noi, tată. auzi?

uneori te şi întrebi să-ţi întoarcă

oarece duioşie, colorezi imagini de care

n-ai mai vrea să ştii peste timp

de frică sau de ruşine sau cine ştie

ce lipsă de curaj oprelişte în mîndrie

orgolii îmbîcsindu-ne trecerea prea grăbită

de noi înşine

aşa e, o să caut un prun

da, moartea îmbătrîneşte

cît o porţi cu tine ca pe-o făptură gingaşă

surdă de-a dreptul

la mîna mea ce ţi se zbătea deasupra ochilor

la firul de aer care încă mai curgea

de-a lungul fricii tale de subînţeles

acu ceva vreme m-am sculat în noapte să aud cum e un sfîrşit. nici nu bănuiam cum este, aşa cum nici n-am ştiut că-i cutremur şi ziceam că ne atacă ruşii. trepida doar liniştea cu care te priveam acolo, singur, întors în ţărîna caldă. de aici, de dincolo încă-ţi vorbesc, obişnuit cu viaţa din care-mi faci parte. împărţim pîinea cuvintelor şi peştii amintirilor alunecoşi ca uleiul de-l pui pe frunte la subsuori şi pe tălpile drumurilor nefăcute.

te priveam în lumina adormită a camerei

„nu deschide cumva uşa ca să nu explodeze”

îmi spuneau vecinele inventariind obiceiul

de a arunca o cană goală pe scări

şi lumea care cobora

avea cioburi în urechi

mama ţipa bocete precum invitaţiile la nuntă

eram dincolo deja

erai