REVISTĂ DE CULTURĂ
Arad, România, 310122, B-dul Revolutiei, nr. 103,
Tel/Fax: 0040-257-281706

e-mail: arca@rdslink.ro

Poezie


Dan Iancu

 

 

din tata doar fotografii

 

cītă nemişcare fără durere şi īntristare

timpul ţesut cu imagini

carnea sfărīmīndu-se-n fire de iarbă

tăios verde īntre degetele neīnvăţate cu lipsa

mama fără o jumătate de casă

tata doar fotografii

eu īntre plecare şi cacofoniile cetăţeneşti

formolul pulsīnd īn artera cea galbenă

mirosul de cancer desfăcīnd tencuiala

lutul sincer al gropii prea puţin adīncă

ar fi trebuit să povestesc despre toate aşa cum ar fi fost īn memorii selectate cu grijă. īnchipuiţi-vă toţi fii scriind memorii după moartea tatălui lor. memoriile numai de bine. cīt binele este ştiut şi catalogat īn morminte īngrijite cu pomeni parastase bocete. eu īmi aduc aminte cum i se lumina faţa cīnd vedea sticla de vin. cu lăcomie lichida primul pahar. aşa a fost binele lui. nu al meu. nu al maică-mi care şi-a dat seama de-abia a doua zi după īnmormīntare că nu mai are de ce să se grăbească acasă. el nu-şi mai īntindea suferinţa peste lucruri. era dus doară. despre lăcomie e vorba. despre cum sugea aerul mīinile reci fiindu-i…

cītă nemişcare īntre lucrurile adunate

la loc cu verdeaţă

nici nu ţin neapărat să adun amintiri

vin cīt se poate de simplu

mai direct ca securea călăului

mai limpezi ca

sau poate doar mai des

ca improbabila certitudine că ai fi.

mi se par timpurile

nişte piei necurăţate de carne īngălată

puţind a imagini rămase

aşchii sub unghiile zilelor de după

numărători

bile de lemn zornăind īn dreapta Tatălui

de-a stīnga e doar gardul prefabricat

iarbă cīt īncape

mă gīndesc să-i pun un prun la cap să-i ţină oasele moi de-a lungul uitării ce va să ne vină. mama numără pachete, douăsprezece să fie, japoneze pate de ficat, o felie de cozonac. coliva unu la unu, cītă nucă atīta dulceaţă, doar grīul pisat uşor ca lupta lui cu nimeni. s-a prăpădit īnainte de moarte cīnd nu mai pricepea nimic din schimbare. i s-a golit fiinţa de īnsemnele creşterii. steagurile nu mai īnsemnau mare lucru. nici mărimile. peste parc stătea o jigodie un fost, o eminenţă tăcută ca un borman de circ. l-am văzut cum se uita la el şi-i se lumina faţa īncovoindu-se. i-am spus cīt scuipat ar fi fost de ajuns. īmi dădea dreptate cu frică şi iar bea trei zile vin dres cu zaharină, o minune de băutură naturală.

īi trecusem mīna pe deasupra

ochilor şi oglinda peste buze

peste faţa de care uitase

agăţīndu-se de aer

depărtarea ca vata īndesată īn gură

să fie obrajii umflaţi

nu chiar ca-n serialele americane

despre morţi şi sicrie

despre paleta de culoare

despre iluzia că nu e chiar rece

un iceberg de piele

din care se vede doar costumul atāt de nepurtat

nu m-a obligat nimeni, chiar nimeni nu mi-a spus că trebuie să-ţi vezi tatăl tăiat vena galbenă prin care formolul palpită. levierul de despicat burta. aerul īnchis al camerei. aerul īnchis cu mortul să moară şi el. de cīte ori dorm acolo deschid larg fereastra spre parc. moartea se mai agaţă de poze şi tencuială. īncep să nu mai aştept să vină de-afară. explicaţii tīrzii despre cum este nefiinţa fiind.

īncet pămīntul se pune-ntre noi

mama a plecat la rude

eu vin să ud florile

deja ultima oară am uitat să deschid uşa la tine

la cameră să văd dacă dormi

 

 

 

 

aniversările răboj

ostenind pietre rostogolite

peste degetele unui sisif personal

adăstīnd īntre acte

īntrebīnd.

ce drac’ tot mai īntrebi? parcă n-ai şti

că răspunsul e un soi de ecou

al unora mai vechi petrecute deja

īn nunţi memorabile

cu stele făclii

… şi crucile de marmură roz de la intrare cu urme de crăpături şi epitafuri scrise cu creionul ca pe pereţii veceurilor dragostea scatologica descărcare. nu, aici pămīntul s-a lăsat pīnă-n orizontul celorlalte mări şi oceane de tină din care venim īn care ne tot ducem… pīnă la glezne, pīnă la brīu, pīnă la gīt… şi zmeul zmeilor suntem noi, tată. auzi?

uneori te şi īntrebi să-ţi īntoarcă

oarece duioşie, colorezi imagini de care

n-ai mai vrea să ştii peste timp

de frică sau de ruşine sau cine ştie

ce lipsă de curaj oprelişte īn mīndrie

orgolii īmbīcsindu-ne trecerea prea grăbită

de noi īnşine

aşa e, o să caut un prun

 

da, moartea īmbătrīneşte

cīt o porţi cu tine ca pe-o făptură gingaşă

surdă de-a dreptul

la mīna mea ce ţi se zbătea deasupra ochilor

la firul de aer care īncă mai curgea

de-a lungul fricii tale de subīnţeles

acu ceva vreme m-am sculat īn noapte să aud cum e un sfīrşit. nici nu bănuiam cum este, aşa cum nici n-am ştiut că-i cutremur şi ziceam că ne atacă ruşii. trepida doar liniştea cu care te priveam acolo, singur, īntors īn ţărīna caldă. de aici, de dincolo īncă-ţi vorbesc, obişnuit cu viaţa din care-mi faci parte. īmpărţim pīinea cuvintelor şi peştii amintirilor alunecoşi ca uleiul de-l pui pe frunte la subsuori şi pe tălpile drumurilor nefăcute.

te priveam īn lumina adormită a camerei

„nu deschide cumva uşa ca să nu explodeze”

īmi spuneau vecinele inventariind obiceiul

de a arunca o cană goală pe scări

şi lumea care cobora

avea cioburi īn urechi

mama ţipa bocete precum invitaţiile la nuntă

eram dincolo deja

erai

 

inapoi la sumar
despre noi
acasa
arhiva