„Ostrov” propune drept caracter principal un personaj parcă îzvorât din opulenţa realismului literar rus, părintele Anatolie. Prins în timpul celui de-al doilea război mondial de trupele naziste pe un remorcher, între nişte grămezi de cărbune, viitorul părinte e silit să îşi împuşte superiorul, Tihon Petrovici, pentru a scăpa cu viaţă. Ceea ce, mai din greşeală, mai din dorinţă, o face. Nemţii lasă o bombă pe una dintre grămezi, aceasta explodează, suflul exploziei îl aruncă pe tânăr în apă. E recuperat de călugări pe ţărmul unui ostrov din apropiere. Primeşte o a doua şansă, aşa că îşi dedică viaţa lui Dumnezeu.

Treizeci de ani mai târziu, deloc spectaculos în comportament, Anatolie trăieşte în ritmul propriei respiraţii, făcând din orice îi intersectează calea un motiv de penitenţă. El îşi asumă rolul unui Sisif creştin, întreaga sa activitate rezumându-se la cărarea cărbunilor cu roaba pe un podeţ de lemn. Metafora călugărului care mută muntele dintr-un loc în altul. De reţinut imaginea antitetică dintre cărbunii negri şi zăpadă, o transpunere în imagine a zbuciumului interior al personajului, subtil punctată prin glăsuirea Psalmului 50: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” Dumnezeu l-a înzestrat cu puteri vizionare şi tămăduitoare, însă părintele preferă să rămână un „batiuşka” independent de Anatolie făcătorul de minuni. Joacă conştient această dedublare, trombonindu-şi vizitatorii că el este umilul învăţăcel al părintelui Anatolie, izolat în anticamera colibei sale. Relaţia sa cu membri comunităţii de pe ostrov este, de asemenea, una controversată: fratele Iov îl priveşte cu obidă, deranjat de faptul că nu se spală, că murdăreşte clanţele uşilor cu funingine, că bea ceai îndulcit cu mirenii şi că se închină ostentativ în direcţia opusă în timpul slujbei; în timp ce stareţul Filaret îl simpatizează pentru înţelepciunea sa ghiduşă.

Lecţia pe care o primeşte Filaret este una provenită direct de la Dumnezeu, prin Anatolie. După ce îi arde chilia ca urmare a neglijenţei unui călugăr, stareţul împarte aceeaşi colibă cu Anatolie despre care e surprins să afle că doarme pe cărbuni. Nedespărţit de cizmele sale confortabile şi de pătura luxoasă, Filaret rămâne uimit atunci când Anatolie compară aceste obiecte comune cu cartea păcatelor omeneşti şi le azvârle în gura sobei:

„Filaret: Ce faci, părinte Anatolie?

Anatolie: Citesc cartea păcatelor omeneşti. Când o isprăvesc, o voi arunca în sobă şi păcatele vor pieri. (Aruncă o cizmă în foc.)

Filaret: Ce faci!?

Anatolie: Vreau să citesc a doua pagină.

Filaret: Pagină? Dar sunt cizmele mele!

Anatolie: (Aruncă a doua cizmă în foc.) S-a mai dus o pagină! Nu ştiai că cele mai multe păcate se cuibăresc în vârful ghetelor episcopilor?”

„Anatolie: Sunt un om rău, aşa-i? Asta sunt.

Filaret: Nu sunt supărat pe tine, frate. Îţi mulţumesc. Cu adevărat m-ai scăpat de nişte lucruri superficiale şi nefolositoare. Mă legasem de cizmele şi de pătura aceea, iar tu le-ai îndepărtat de la mine. Mulţumesc. Mi-ai arătat că am puţină credinţă. M-am înspăimântat cumplit. Am crezut că o să mor în acest furnal. M-am temut de moarte din pricina puţinei mele credinţe. Înseamnă că nu sunt gata să mă întâlnesc cu Domnul Nostru. M-am temut să mor nepocăit. Am puţine virtuţi, dar multe păcate.

Anatolie: Virtuţi? Virtuţile mele miros rău înaintea Domnului. Le simt duhoarea.

Filaret: Să o miroşi, şi astfel te vei mântui.

Anatolie: Mă întreb de ce eu. De ce m-a ales Dumnezeu să îi călăuzesc pe fraţi? Ar trebui să fiu spânzurat pentru păcatele mele. În loc de asta, ei au făcut din mine un sfânt. Ce e sfânt în mine? Nu este pace în inima mea.”

Elementul feminin nu joacă un rol definitoriu în acest film. El apare doar pentru a ilustra ipostazele vârstei feminine aflate în criză şi ca o confirmare a sfinţeniei lui Anatolie: femeia însărcinată dar nemăritată, mama şi copilul bolnav, văduva.

O întrebare recurentă, obsedantă a sfântuleţului e: „De ce l-a ucis Cain pe Abel?”, fiind evidentă trimiterea la crucea pe care el o poartă încă de la stabilirea pe ostrov. Un posibil răspuns i-l dă fratele Iov, care pe finalul filmului îi recunoaşte încet, încet aura: „M-ai întrebat de ce l-a ucis Cain pe Abel. Îţi voi spune. Am încercat mereu să-i ajut pe alţii ca tine, însă Domnul nu mi-a primit jertfa.”