Cele zece porunci sfinte cu care Moise a coborât de pe Muntele Sinai au fost sursă de inspiraţie pentru cinematografie (vezi seria Decalogurilor cineastului polonez Krzysztof Kieslowski) şi sunt, acum, transpuse scenic în cel mai nou spectacol al teatrului arădean.

La fel cum Moise, întorcându-se de pe munte, descoperă că cei pe care îi conduce spre Pământul Făgăduinţei n-au avut răbdare să-l aştepte şi şi-au inventat Dumnezeul lor „pipăibil cu mâna”, spectatorul arădean e invitat să descopere şi să mediteze asupra „viţeilor de aur”, idolii timpului de acum. Regizorul Laurian Oniga propune un spectacol de step şi pantomimă care-i celebrează pe zeii omului modern: politicieni, vedete, idoli de mucava. O întreagă lume mişună în faţa ochilor privitorului-spectator, acaparându-i emoţiile, agresându-l sonor.

Laurian Oniga imaginează scena ca un imens ecran de sticlă, un televizor cu sonorul deranjat, populat de fiinţe robotizate, asexuate, caree şi-au îmbrăcat costumul-mască şi sunt gata a ne lăsa să-i vedem cine sunt cu adevărat. „Decalogul” arădenilor e o pledoarie pentru redescoperirea comunicării autentice, părând a fi contruit cu remarca lui Oscar Wilde în gând: „Dă-i omului o mască şi-ţi va spune cine este”.

Comunicarea este bruscată, pervertită, amânată. Regizorul ne pune oglinda în faţă, somându-ne să ne privim, să ne demascăm, să ne gândim la ce urmează. La cât vom mai putea continua în acest ritm. Cât (ne) vom suporta... Sunt întrebări pe care spectacolul le conţine fără a oferi neapărat răspunsuri. Doar clipa de răgaz (de mai bine de o oră cât durează montarea) pentru meditaţie!

Instrumentele desfăşurate în „Decalog” sunt stepul şi pantomima. Actorii nu au replici. Fără cuvinte rostite, doar muzică ascuţită şi o suită de reacţii robotizate. Într-o lume pe dos cum este a noastră, doar poruncile proiectate pe ecranul din spatele scenei traduc gestica actorilor. Şi nu întotdeauna gestul este suficient. Repetarea aceloraşi mijloace plictiseşte şi oboseşte specatorul. Amestecul de planuri, jocul între candoare şi realitatea brută, crudă, violentată de idolii politicului care se insinuează în vieţile noastre, aduce confuzie în spectacol. Pantomima în sine este o comunicare cu două tăişuri, în care gestul poate fi decodat sau se poate pierde, nesusţinut în acest caz şi de cuvânt. Regizorul Laurian Oniga îşi asumă aceste riscuri şi le propune spectatorilor o oră în care îi somează să se gândească la adevăruri valabile etern:

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, şi să te închini lor.

3. Să nu iei Numele Domnului tău în deşert.

4. Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte pe ea. (Aceasta e Duminica).

5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca bine să-ţi fie ţie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ.

6. Să nu ucizi.

7. Să nu trăieşti în desfrânare.

8. Să nu furi.

9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.

10. Să nu pofteşti nimic ce este al aproapelui tău.

Vorba unui alt polonez, moralist de data aceasta, Stanislaw Jerzy Lec: „Toate lucrurile au fost spuse până acum; norocul e că nu s-a şi meditat asupra lor”.