„Amoc”, cea mai proaspătă montare a regizorului Alexander Hausvater pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, sondează tenebrele fiinţei, într-un spectacol-călătorie. Dinspre Calcutta spre Europa, un doctor, un povestitor, o doamnă ce vrea să scape de copilul din pîntece, trei destine înfruntă viaţa precum o corabie furtuna. Regizorul imaginează derularea poveştii pe o punte de vas, un pod suspendat ca realizare scenografică (foarte reuşită de altfel, un vapor cu mecanismele de propulsie la vedere, învîrtindu-se la fiecare tensiune a subiectului; decorul e semnat de Onisim Colta). Acest spaţiu-muchie de cuţit – pe care valsează personajele – reuşeşte să aducă intensitate poveştii. Orientul aduce cu sine introspecţia, alte ritmuri şi reguli. Dacă Europa trăieşte exersînd un soi de automatism zilnic, Orientul te reinventează zi de zi. Între aceste două extreme trăiesc personajele din „Amoc”. Fiecare îşi testează limitele comprehensiunii şi tentează la a şti mai mult despre sine şi ceilalţi. Cîtă încercare de cunoaştere, atîta dramă!

Regizorul Alexander Hausvater aduce pe scenă o poveste bine închegată. Pornind de la nuvela lui Ştefan Zweig, Hausvater o transformă într-un spectacol de teatru coerent, în care dimensiunile spaţio-temporale, clar delimitate, menţin curat firul poveştii scenice.

Un abur pluteşte în spectacolul arădenilor. Pe scenă nu e doar povestea întîlnirii a trei personaje. E ceva ce se mărturiseşte prin replici plus misterul ivit din ciocnirea a două culturi diferite. Fascinaţia orientală se trăieşte auditiv şi vizual prin apariţia scenică a lui Ganesha, omuleţul cu cap de elefant şi cu trompă, simbol al cunoaşterii indiene. Montarea păstrează o notă de inefabil, de „ceva” ce e dincolo de cuvinte, ce trăieşte din tăceri, din pauzele dintre cuvintele rostite, din partitura muzicală aleasă. Dacă la începutul spectacolului muzica pare prea tare, agasantă ca volum, pe parcursul spectacolului, nu-ţi sună strident cîtuşi de puţin. Foarte bine aleasă, muzica (Dan Simion) spune ceea ce cuvintele nu pot cuprinde. Dramele unor oameni, eşecurile lor, regăsirea de sine şi pierderea controlului. Amocul ca nebunie furioasă, necontrolată, se aude în sală în acorduri de violoncel.

India şi Europa, două măsuri ale percepţiei, se confruntă în spectacol, disputîndu-şi caracterele, somate să aleagă, să se clarifice, să se privească, evaluîndu-se.

Romancierul (Bogdan Costea) este naratorul care se contaminează de povestea care e scrisă-trăită. Este, cred, rolul cel mai dificil din spectacol. Bogdan Costea face din scriitor un bărbat copleşit de melancolii, îmbătrînit prematur, pentru care naturalul e o haină prea strîmtă. E ceva afectat în partitura scriitorului, o atitudine jucată în mod evident şi pe care mărturisesc că n-am înţeles-o.

Zoltan Lovas, în rolul doctorului, se achită corect de rol, fără a face economie de energie, de transpiraţie. Lovas jonglează abil cu stările, cu pulsiunile momentelor, definindu-şi personajul în încercarea lui de a se descoperi, vindecat de trecut prin orice mijloace. Doctorul care salvează vieţi vrea să fie el însuşi vindecat, însă armele nu-i sunt suficiente. Şi sfârşeşte prin a-şi face sieşi rău.

Angela Petrean, în rolul Doamnei, este o apariţie ştearsă în ceea ce priveşte compoziţia rolului său în economia spectacolului. Ea impresionează prin drama care o consumă, la nivel textual, şi mai puţin prin trăirea efectivă, pe scenă.

Ceilalţi actori distribuiţi în spectacol, Ioan Peter, Carmen Butariu, Carmen Vlaga, Levente Kocsardi, Marian Parfeni, Oltea Blaga, Sorin Calotă, Ionel Bulbuc, Mariana Tofan Arcereanu, Andrei Elek, Roxana Sabău şi Alina Danciu, întregesc atmosfera spectacolului, îl susţin vizual, în scene de grup, pe puntea vasului. Ei îl introduc pe Doctor şi pe Scriitor în scenă, cu ei regizorul schimbă planurile poveştii şi sparge dimensiunile temporale ale acţiunii. Aceeaşi funcţie o au şi lumina şi proiecţiile video (light design: Lucian Moga, video-proiecţie: Cristian Luchian).

Spectacolul „Amoc” merită văzut. Şi auzit! E o poveste încântătoare, spusă regizoral, acompaniată de o muzică tare, care îţi traduce sonor titlul montării.