Despre enervantul personaj ne-au rămas foarte multe poveşti. Unele cu iz de legendă urbană – în fond Atena a fost un oraş-stat, unde dacă nu acolo trebuiau să se nască legendele urbane –, altele aproape la fel de bine documentate precum Războiul Troiei. Apropo de război: se spune că plecat să lupte împotriva perşilor, soldatul Socrate era mult mai mult preocupat să-şi găsească interlocutori, de preferinţă tineri, decât să se arunce în luptă. Nu pentru că ar fi fost laş, dar o discuţie despre valori şi lucruri mai puţin palpabile însemna pentru el mult mai mult decât o luptă armată. Luptele sale desfăşurându-se pe plan spiritual, n-a fost prea marcat nici de înfrângerea trupelor ateniene. Şi în timp ce grosul armatei greceşti alerga în dezordine urmărit de perşii victorioşi, Socrate, împreună, se pare, cu un tânăr ahtiat după dialog şi cu destul sânge rece să n-o ia la goană împreună cu ceilalţi, se retrăgeau alene, prinşi în discuţie, fără să le pese foarte mult de cei care goneau în jurul lor.

Imaginea, neverosimilă pentru cei mai mulţi dintre noi, este totuşi una posibilă, având în vedere caracterul mai aparte al războaielor de atunci, dar mai ales având în vedere caracterul aceluia care, din nou, printr-o atribuire neconfirmată decât circumstanţial, susţinea că singurul lucru pe care-l ştie este că nu ştie nimic. După care făcea apel la vestita inscripţie de pe Oracolul de la Delphi, recomandându-ne să ne cunoaştem pe noi înşine.

Pornind de la aceste neconfirmări spectaculoase, ne întrebăm acum, într-un fel oarecum maieutic, cum privea oare bătrânul satir Jocurile Olimpice din vremea sa, ce părere avea despre întrecerile atleţilor goi, era oare un fan al acestor încleştări sau, dimpotrivă, vedea dincolo de trupurile lucioase ale atleţilor care se înverşunau întru glorie.

Facem apel la Socrate cu un scop bine definit. Observând scandalul actual care se desfăşoară în jurul Olimpiadei din vară, organizată la Beijing, ne întrebăm cu mirare: ce se întâmplă de fapt? Îi auzim pe cei implicaţi făcând apel la ceea ce ei spun că ar fi spiritul olimpic, pomenind de pacea olimpică, de tradiţia grecească a încetării conflictelor politice pe timpul Olimpiadei, cerând despărţirea politicii de sport, făcând apel la idealul nobil al baronului de Coubertin.

Începem a spune că, aproape cert, lui Socrate tare îi plăceau olimpiadele. Chiar dacă nu-şi făcea prea mari iluzii. Nu-şi făcea iluzii pentru că vedea ce se întâmplă: sportivii recurgeau la orice pentru a ajunge în posesia cununei de lauri. Inclusiv la înşelăciuni de tot felul, istoria artei având cunoştinţă şi de statui ridicate întru eternizarea celor care au cucerit laurii prin înşelăciune, nu numai în omagierea învingătorilor virtuoşi sau despre care nu s-au aflat lucruri compromiţătoare. Vedea rivalitatea dintre oraşul Elis şi Pisa pentru stăpânirea zonei sacre unde se organizau jocurile, auzind, în mod sigur, de campaniile militare în acest scop. Ştia şi de sprijinul acordat Pisei de puternicul Argos, a auzit şi de luptele care au întrerupt pentru un timp desfăşurarea jocurilor.

Nu era pace sub măslini nici atunci, aşa cum nu este nici acum, indiferent de pomii care cresc în apropierea Olimpiei moderne, indiferent dacă e vorba de Melbourne, Moscova, Los Angeles sau Beijing. Pacea olimpică n-a fost niciodată o realitate, eventual un deziderat frumos realizat vremelnic în momente când liniile de forţă ale politicii greceşti ajungeau într-un echilibru întotdeauna precar. Cu toate acestea, pe Socrate ni-l putem imagina încântat de frumuseţea trupurilor tinere goale şi bucuros de absenţa femeilor la aceste jocuri. Xantippele n-avea voie să asiste la spectacol. Totuşi, pentru fete se organizau jocuri sportive în paralel, dedicate zeiţei Hera. N-avem informaţii dacă femeile măritate aveau voie să asiste măcar la aceste întreceri.

Cum spuneam: Socrate nu-şi făcea iluzii. Bine ar fi să renunţăm şi noi la ele, măcar în cea ce priveşte cele legate de ideea olimpică modernă. Dintre care despre unele putem afirma chiar că sunt minciuni, despre altele că sunt pioase falsificări, şi atunci încă n-am vorbit de cele care reprezintă de la început iniţiative manipulatorii luate de pe poziţii de interes şi forţă.

Opinia publică, formată şi întreţinută de o presă sportivă (dar nu doar sportivă) superficială şi lipsită de profesionalism, crede în continuare că ideea reluării moderne a Olimpiadelor greceşti a răsărit din capul baronului francez de care am pomenit niţel mai sus precum inteligenta şi războinica Pallas Athena din capul lui Zeus. Şi tot aşa: se crede că ideea lui Coubertin se baza exclusiv pe frumuseţe şi adevăr, pe binele fără de care viaţa oamenilor s-ar prăbuşi într-un primitivism gregar.

Adevărul este că cei care s-au gândit primii la reluarea obiceiului grecesc în condiţiile lumii moderne au fost – ei, da, nu-i nicio mirare – englezii. În paralel cu grecii proaspăt eliberaţi de ocupaţia turcească. Lucrurile se leagă: la începutul secolului al XIX-lea, chestiunea greacă a devenit de notorietate, romantismul european înflăcărându-se pentru idealurile pe care, credeau ei atunci, le găsea în antichitatea greacă sau greco-romană. Sacrificiul nebun al lui Byron este un simbol al acestei situaţii, iar faptul că englezii, aflaţi la începutul magnitudinii lor mondiale, doreau eliberarea Greciei de sub tutela „omului bolnav al Europei” ţinea şi de interesele lor de mare putere. Dar mai ţinea şi de planul simbolic al aceluia care se reprezintă pe sine în postura de Atena sau Roma modernă, ţinea adică de propagandă şi manipulare. Asta fără să vorbim, aşa cum n-o vom face nici în cele ce urmează, de interesele exprimabile în bani care au stat şi atunci, aşa cum stau şi acum, la declanşarea evenimentelor din câmpurile de confruntare ale politicii mondiale.

Pierre, baron de Coubertin, s-a născut în ziua de Anul Nou 1863, părinţii sperând să urmeze o carieră militară sau să-şi facă un rost în politică. Tânărul de 24 de ani însă visa la altceva. Înfrângerea Franţei în 1871, umilinţa pe care au resimţit-o atunci francezii în faţa germanilor, l-au dus cu gândul la educaţie, mai ales educaţie fizică. Într-adevăr, după Sedan se vorbea mult de starea fizică deplorabilă a soldaţilor francezi în comparaţie cu nemţii împăratului Wilhelm al II-lea. Umilinţa trebuia reparată cumva, iar în mintea şi fantezia tânărului aristocrat s-a născut ideea întrecerii sportive, a educaţiei prin sport. Interesându-se, a ajuns la concluzia că trebuie să se familiarizeze cu obiceiurile englezeşti. În Anglia secolului al XIX-lea sportul era deja o realitate, şcolile publice punând un accent deosebit pe educaţia fizică. Mai ales pentru spiritul care va trebui să decurgă din aceste practici, ideea amatorismului şi a fair-play-ului fiind cele mai cunoscute poate. Dr. William Penny Brookes era deja o somitate în domeniu, cu nenumărate articole scrise, chiar cu o Olimpiadă organizată la Londra în 1866, pe vremea când Coubertin avea doar trei ani. Brookes milita pentru organizarea unor olimpiade cu participare internaţională.

În paralel cu aceasta, în Grecia liberă, doritoare să-şi recupereze prestigiul pierdut, au fost organizate Olimpiade locale încă din anii 30 ai secolului. Părintele ideii a fost poetul Panagiotis Soutsos, iar cel care a organizat, în 1859, prima Olimpiadă la Atena a fost filantropul Evangelis Zappas. Trebuie să se menţioneze că astfel de olimpiade locale au fost organizate şi în Anglia începând cu anii treizeci.

La începutul anilor nouăzeci ai secolului victorian baronul a trecut de câteva ori Canalul Mânecii, observând la faţa locului mişcarea sportivă din Anglia, s-a întâlnit cu Dr Brookes, luând cunoştinţă de ideile acestuia. A preluat spontan ideea unei Olimpiade internaţionale, prezentând-o începând din acel moment ca pe o idee proprie. Făcând apel la câţiva greci şi americani, Coubertin a iniţiat crearea Comitetului Olimpic Internaţional, lansând, în 1894, propunerea organizării primei Olimpiade moderne pentru 1900 la Paris. Totuşi, şase ani păreau prea mulţi, astfel încât, după câteva tribulaţii politice, s-a hotărât organizarea primei Olimpiade în 1896 la Atena.

Cu toate acestea, primele trei, organizate la Atena, Paris şi Saint Louis, n-au avut efectul scontat, au trecut aproape neobservate. A patra, organizată la Londra, a demonstrat importanţa britanicilor în fundamentarea mişcării sportive moderne, fiind prima care a strâns un număr semnificativ de atleţi din mai multe ţări, beneficiind de o asistenţă numeroasă şi de o pregătire pe măsură, inclusiv construirea unei arene de aproape 70 000 de locuri. Aici s-a stabilit lungimea Marathonului – probă inexistentă în antichitate – şi au fost puse bazele organizatorice ale Olimpiadelor viitoare.

În 1906 s-a organizat o Olimpiadă şi la Atena, nerecunoscută de Comitetul condus de Coubertin. În 1916 Primul Război Mondial a zădărnicit organizarea Olimpiadei, imediat după însă, începând din 1920, mişcarea a luat amploare. La Amsterdam, în 1928, a fost introdusă torţa olimpică, dar cele mai spectaculoase noutăţi au venit odată cu Olimpiada din Berlin din 1936. Numită şi Olimpiada nazistă, cele două săptămâni ale întrecerilor, dar mai ales lunile care le-au precedat au devenit exemplare pentru ilustrarea imposibilităţii despărţirii sportului de politică. Atribuirea dreptului de organizare Berlinului s-a făcut în 1931, în ideea reintegrării fragilei democraţii germane în concertul european. Venirea la putere a lui Hitler, în 1933, a schimbat însă fundamental datele problemei.

Nazismul agresiv promovat de Hitler, rasismul şi antisemitismul statului său totalitar i-au pus pe gânduri pe liderii politici şi pe cei ai sportului mondial. Excluderea sportivilor evrei şi ţigani din concursuri a sensibilizat comunitatea evreilor din SUA care a cerut boicotarea Olimpiadei din Berlin. S-a început chiar organizarea unei Olimpiade a Popoarelor în Spania, însă războiul civil izbucnit acolo, chiar în 1936, a zădărnicit acest plan. Până la urmă a învins preşedintele de atunci al Comitetului Olimpic, Avery Brundage, cel care i-a convins pe americani să nu boicoteze Berlinul, oferind astfel o şansă unică de propagandă şi manipulare regimului hitlerist.

Situaţia de atunci seamănă binişor cu cea de acum. Dacă în aceste zile tibetanii şi chinezii disidenţi, împreună cu susţinătorii lor, cer boicotarea Olimpiadei din Beijing, atunci evreii şi o parte a opiniei publice informate cereau boicotarea Berlinului. Ca şi chinezii acum, Hitler a dat asigurări ferme cu privire la buna sa credinţă. Măsurile de discriminare au încetat, câţiva sportivi evrei au fost reprimiţi în loturile olimpice, până şi presa a primit indicaţii clare cu privire la temperarea elanului nazist.

Şi într-adevăr, Olimpiada de la Berlin a devenit exemplară din mai multe motive. Reichul, prin primul său arhitect, Albert Speer, a realizat un complex olimpic monumental, cu sat olimpic, cu un stadion de peste 100 000 de locuri, asigurând sportivilor condiţii nemaivăzute până atunci. Ceremonia de deschidere a fost fastuoasă, Richard Strauss dirijând fanfara pe acordurile căreia a pătruns pe stadion Hitler întâmpinat de o fetiţă drăgălaşă care i-a întins un buchet de flori. În urma sa alerga atletul purtând torţa olimpică, ultimul schimb din ştafeta care, în premieră absolută – Goebbels, ministrul propagandei naziste, a salutat cu entuziasm ideea – aducea flacăra olimpică din Olimpia în oraşul organizator. Cancelarul, plin de elan, a dat startul întrecerilor, după care a început defilarea delegaţiilor, mai numeroase ca niciodată. Oaspeţii s-au simţit bine, au fost copleşiţi atât de ospitalitatea cât şi de organizarea germană, ireproşabile amândouă, doar puţini au fost aceia care au văzut faţa hidoasă a Germaniei lui Hitler ascunsă după aparenţa creată de manipulare şi propagandă. Şi chiar dacă americanul de culoare Jessie Owens, câştigând patru medalii de aur, a cam ridiculizat ideea superiorităţii ariene, Germania a ieşit foarte bine, clasându-se pe primul loc la medalii pe naţiuni.

Colapsul mişcării olimpice moderne din 1936 a însemnat şi colapsul unui sistem politic internaţional, cel de al Doilea Război Mondial, marcând eşecul politicii ipocrite caracteristice anilor interbelici.

Reluarea a avut loc în 1948 şi – firesc, nu-i aşa, tot la Londra. Înainte de a continua acest scurt excurs istoric, să revenim pentru moment la Socrate, mai exact la ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim. Să remarcăm că în totală opoziţie cu cele afirmate sus şi tare de cei foarte interesaţi în organizarea unor Olimpiade indiferent de mijloace, prima Olimpiadă fără prea mari probleme politice a avut loc în Barcelona în 1992. Să reţinem că URSS participă la aceste întreceri începând cu 1952 la Helsinki. Până atunci, popoarele unite în uniunea sovietelor de către Lenin şi Stalin, doi lideri mari, nu-i aşa dar lipsiţi în mod sigur de fair-play, s-au întrecut între ele în cadrul Spartakiadelor sovietice. Profitând de apropiere, sovieticii s-au izolat la Helsinki într-un „sat”, abia la sfârşitul întrecerilor, îmbunaţi de propriile victorii, au permis celorlalţi să viziteze locul unde sportivii lor se pregăteau pentru concursuri. În 1956, la Melbourne, mai multe ţări boicotează jocurile datorită intervenţiei URSS în Ungaria revoltată. Spania, Elveţia, Olanda refuză să se ducă în Australia, iar câteva ţări arabe le imită invocând evenimentele care au dus la Criza Suezului. Dacă la Roma şi Tokyo problemele au fost minore, în Mexic, în 1968, nu doar altitudinea a reprezentat problema, ci şi tulburările sociale din acea ţară. Reprimarea demonstraţiilor celor care protestau împotriva cheltuielilor olimpice care, într-o ţară cu inimaginabile probleme sociale, luau banii de la gura celor mulţi şi săraci, s-a terminat cu un număr semnificativ de morţi şi răniţi. Dar şocul a venit abia în 1972 la München. Atacul teroriştilor împotriva delegaţiei israeliene a arătat realitatea mascată de ceremonii şi vorbe. Tensiunile politice, marcate de împărţirea lumii între Est şi Vest, respectiv Nord şi Sud, au dus la o adevărată eră a boicoturilor. În ’72, la München şi ’76 (Montreal) tensiunile din Africa, respectiv cele dintre China şi Taiwan au dus la neparticiparea mai multor ţări africane, tendinţă care a culminat cu Olimpiada de la Moscova, boicotată de SUA şi alte ţări occidentale, pentru intervenţia sovietică în Afghanistan. Răspunsul blocului sovietic a venit imediat: de la Olimpiada din 1984, din Los Angeles, a lipsit întreaga Europă roşie, excepţie făcând doar România.

Încercarea de acum a disidenţilor chinezi şi a militanţilor pentru independenţa Nepalului de a convinge opinia publică occidentală cu privire la necesitatea boicotării Olimpiadei din această vară de la Beijing nu este, în consecinţă, ceva ieşit din comun şi cu atât mai puţin în contradicţie cu „spiritul olimpic” modern. Am putea spune dimpotrivă: mişcarea olimpică iniţiată de baronul de Coubertin a stat de la început sub umbra intereselor şi a rivalităţilor politice, oferind în foarte multe cazuri un bun prilej de propagandă pentru anumite regimuri în totală contradicţie cu spiritul proclamat sus şi tare al olimpismului. Ipocrizia liderilor Comitetului Olimpic Internaţional s-a întâlnit mereu cu interesele mai puţin curate ale organizatorilor.

În încheiere se impune sublinierea după care încercarea actuală de boicot împotriva Chinei este sortită eşecului tocmai datorită faptului că, începând cu anii nouăzeci, nu politicul, ci comercialul este elementul care influenţează cel mai mult mişcarea olimpică. Devenită o mare afacere, cu implicarea unor mărci internaţionale cu bani mulţi şi influenţă pe măsură, politicul a trecut în planul doi, fiind considerat de către liderii sportului mondial, chiar şi de politicieni înşişi, ca un factor care trebuie neutralizat în activitatea de organizarea şi promovarea a ideii olimpice. Banii puşi în joc sunt mult mai importanţi, scandalul de corupţie izbucnit în jurul unor lideri ai Comitetului Olimpic, respectivi politicieni care au insistat pentru organizarea Olimpiadei în ţara pe care o reprezentau, ilustrează cât se poate mai bine această nouă „orientare”, această nouă formă de ipocrizie, pentru care aceste manifestaţii politice de acum reprezintă chiar un binevenit camuflaj.

Corupţia liderilor, banii negri care se mişcă prin lumea sportului dar şi prin venele mişcării olimpice, dopajul, compromiterea totală a ideii amatorismului în sport, reprezintă în zilele noastre pericole mult mai mari decât implicarea politicului.

Dar despre toate astea poate altă dată.