8 august 2005

Am străbătut regiunea Champagne şi Lorraine cu lanuri de porumb şi pajişti, cu şoseaua curată, am oprit la Metz şi Strasbourg câte 20 de minute pentru a ne dezmorţi. În Germania peisajul se schimbase, apar pădurile şi munţii Pădurea Neagră, apoi Dunărea pe care o traversăm de mai multe ori. După Austria montană, Ungaria pustei cu culturi curate, cu şoseaua îngustă şi şerpuitoare. La vama dintre Austria şi Ungaria ne verifică doar paşapoartele. Noaptea trece greu, scaunele sunt tari şi înguste. În parcări, sandviciurile şi apa sunt scumpe iar toaleta face 0,5 euro şi e înghesuială. Aşa că majoritatea bărbaţilor se uşurează în spatele parcărilor, prin tufişuri.

În vama Turnu aşteptăm mult, mult prea mult. E duminică, domneşte o oarecare lentoare, dar, mai ales, tensiune şi nervozitate. În vama română se creează un fel de bouchon. Oamenilor le e frică. Să nu li se reţină paşapoartele, e pâinea lor de toate zilele. Explic poliţistului de frontieră situaţia noastră, pare că înţelege, va vedea el. Apoi apelez la o cunoştinţă, tot poliţist din Curtici, care îmi spune să stau liniştit. De azi noapte e un ordin nou, nu se mai reţin paşapoartele, au fost câteva zile de proteste şi scandal. Acum doar cei în neregulă sunt introduşi în baza de date. Vameşul se leagă de laptopul lui L., dar îi spun că am factură şi e un obiect de uz personal. În plus am de gând să mă întorc cu el în Franţa. Mă lasă în pace, are el alţi clienţi. Tânărul cu sprâncene stufoase care are şi el un computer în bagaje i-a strecurat ceva în buzunar, oricum mai puţin decât taxa oficială. Asta e şpaga pentru funcţionar. În sfârşit scăpăm de chinga vămii şi ne oprim într-o staţie de benzină din Arad. Ne ciocnim cu primele semne ale mizeriei, cu drumurile proaste şi cu băieţii cu alba-neagra, câţiva zdrahoni agresivi care simulează câştiguri ca să atragă fraierii cu bani. O femeie se apropie de grupul lor din curiozitate, prietena ei o ia de mână şi dă să plece şi se trezeşte cu câţiva pumni în spate. Individul cu mutră de ţigan urcă până în autocar, lumea ţipă îngrozită şi spune şoferilor să plece. Ăştia par să nu audă nimic, ai impresia că sunt înţeleşi, zice cineva. Sunt încordat ca un arc, nu se poate, nu e adevărat. În sfârşit ajungem în autogară unde ne aşteaptă Nelu cu bătrânul meu Opel. Conduc până acasă uşor neliniştit, prima dată după zece luni.

În ce mă priveşte nu voi şti niciodată dacă neliniştea şi sensibilitatea sunt pricina călătoriilor sau călătoriile sunt fructul neliniştii.

Poate că ar trebui să mă opresc aici.

Avantajul meu şi al fiului meu e că ştim ce avem, ştim ce ne aşteaptă. Al vostru e că nu ştiţi. Ceea ce ar putea fi o altă sursă de angoasă. Dar până atunci, trăiţi fericiţi în cea mai bună dintre lumi !

Ne întoarcem la Paris cu avionul după o lună de vacanţă la Curtici. Florica ne-a vitaminizat zilnic cu suc de morcov şi sfeclă roşie şi ne-a hrănit cu carne de pui crescuţi de bunu’Onu. Şi eu şi Lucian am pus câteva kilograme. Lui i-a crescut părul, mai blond ca de obicei, eu l-am tuns scurt din cauza căldurilor.

M-am întâlnit la şcoală cu o parte dintre colegi. Cu directorul, fără prea mare entuziasm. S-a mai îngrăşat din cauza berii şi a sedentarismului, fumează mult, poartă două perechi de ochelari. N-am înţeles de ce i-a spus fratelui meu că m-a pus în activitate şi pe luna iulie cum îl rugasem, dar nici nu l-am întrebat. Am înţeles de la Nelu că la început nu a fost de acord x, iar după aceea y. Oricum, nu le puteam cere să rişte, dar aveam aprobarea inspectoratului. Unul din inspectori mi-a şi spus că e o măgărie. Una peste alta, în august am fost în activitate, dar nu am schimbat prea multe cuvinte. Nu l-am simţit nici solidar, nici ostil. E liniştit, stă la pândă. Nelu, în schimb, m-a susţinut, cât a putut. Adică în limitele legale. Şi aşa, au avut nişte reclamaţii de la colegi. Eu nu le reproşez administrativ, decât lipsa de transparenţă. Nimeni nu ştie ce se discută şi ce hotărâre se ia în şedinţele alea de consiliu. Sau când vorbeşte, ca să fie mai subtil, o face în şarade şi aluzii criptice. Cum zicea un personaj din Ionesco, matematica duce la filologie, iar filologia la crimă. Cu mine va continua să facă – amical – pe tiranul pe fondul anarhiei din şcoală. Nici lege, nici regulament. Capu’tău, lege! îmi zicea managerul. Două personaje în unu. Traian, aparent binevoitor, în extaz, care nu face decât să culeagă informaţii şi să organizeze diversiunea. Celălalt, Traianides, sadicul, îţi dă lovitura de graţie, sub impulsul aburelii. Cu câteva clişee, pe care le repetă obsesiv.

Sunt mulţumit că doamna doctor Szekely mi-a propus concediu medical. În felul acesta, cele cinci luni de concediu fără plată la care mai am dreptul, rămân ca rezervă. Doar că nu e sigur dacă voi fi plătit, după părerea secretarei. Cel mult a şasea parte dintr-un salariu. Parcă îmi lipsea un pic haosul valah.

Luna de vacanţă/activitate în şcoală a trecut repede cu drumurile la Arad, la două-trei zile cu Lucian, la analize la „Tahimed”, unde doctorul Jurca şi soţia ne-au primit generoşi chiar şi fără adeverinţa de student.

Apoi la Arca i-am revăzut pe băieţi. Vasile, un pic mai îmbătrânit şi mai melancolic, neliniştit poate din cauza alegerilor. Mateo, cu aceeaşi poftă de viaţă şi de lucru la editura lui, alternată cu dorinţa haiducească (libidoul?) de a pleca la munte cel puţin la sfârşit de săptămână. Călin a venit de câteva ori la noi, se înţelege bine cu L., l-a ajutat cu muzică şi filme, şi-a făcut o adevărată rezervă.

Am văzut la televizor al patrulea val de inundaţii. 19 morţi în Harghita. La noi ploi abundente, alternate cu soarele arzător. I-am revăzut pe vecini, pe prieteni, neamurile. Ne-am încărcat bateriile. Dimineaţa şi seara am privit grădina de legume şi merii plini de roade, vişinul dezgolit. I-am privit cumva, pentru totdeauna. Mi-am împrospătat energiile. Vasile mi-a luat un interviu la postul RCS, confesiuni. A ieşit binişor.

Multe vizite, unele obositoare. După cura de endoxan, perfuzia a decurs în bune condiţii la spitalul de oncologie din Arad, într-o clădire veche şi dărăpănată. Oribil.

Câţiva prieteni şi cunoştinţe au ţinut să-şi exprime solidaritatea: doamna şi domnul Buda, Viorica Popescu, familia Szanda, Duţu, I.V. Marcu, Dumitru Toma, Neli Graner şi cumnata ei. La rândul nostru am donat câte un milion la biserică, pentru sinistraţi şi pentru un băiat din Nădlac, care suferă de sarcom şi vrea să plece în Franţa.

Am revăzut-o pe Felicia Gheorghe şi pe Lucian Valeriu. Am stat de vorbă la o cafea, pe terasă, lângă sediul ziarului.

Dar cel mai important lucru, l-am comemorat pe Francisc. Pe două septembrie, înainte de a ne întoarce în Franţa. Doamna Mărioara a acceptat să se ocupe de protocol, a cheltuit câteva milioane. Mă bucur că după suferinţa pricinuită de fraţii lui Francisc dinspre tată, care au dezmoştenit-o, doamna M. a revenit la sentimente mai bune. I-a făcut un monument din marmură neagră pe care sunt inscripţionate două poeme. Cred că i-ar fi plăcut şi lui Francisc. Au venit mulţi arădeni, vreo 25, iar măceni cam câţi curticeni. În total vreo 50. La un moment dat, printre crucile cimitirului catolic apare o arătare ciudată, Ioani instalatorul, în pantaloni scurţi şi cu bustul gol, aproape chel cu o barbă imensă care îi atrage porecla de Ben Laden. A fost un fel de mesager, nebunul-bufon, din poezia lui Francisc „Nebuni alcoolici în pantaloni scurţi”.

Părintele Ghiţă Moţ a sfinţit crucea, eu l-am evocat pe poet, iar Vasile a citit un poem Cruce nobilă, o viziune a lui Francisc proiectată după moarte. Pişicherul, acum îmi dau seama că a fost un mare regizor, şi-a pus viaţa şi moartea în scenă. Şi i-a reuşit. Mulţi încearcă chestia asta, dar lui cred că i-a reuşit!

La barul de lângă gară i-am văzut versurile scrise pe perete. Patronul, un fost elev, Honoriu, le-a păstrat chiar dacă a zugrăvit localul. Apoi l-am evocat din nou pe terasa barului în faţa mesei cu băutură şi cozonaci: Vasile, Horia Ungureanu, Gligor Sava (a uimit cu o superbă scrisoare inedită), Nicu Aniţei, primarul; Petru M. Haş, Petru M. Ardelean, Vio Simulov şi alţii. Eu am încercat să fiu mediator, nu cred că am reuşit, la un moment dat hărmălaia dionisiacă a biruit şi am renunţat. Regret că nu au vrut să ia cuvântul nici doamna Mărioara şi nici Emil Şimăndan, cu toate că i-am invitat de mai multe ori. La sfârşit mi-au spus, iritaţi, nemulţumirile lor. Emil, că Francisc n-ar fi fost nimic fără Mărioara, iar doamna că nu e de acord cu anumite lucruri spuse acolo etc.

Eu cred că totul a fost în spiritul lui Francisc, de aceea am ţinut să facem comemorarea la bar. Nu au lipsit Ghiţă Mădărăsan care a ajutat-o pe doamna Mărioara şi văru-meu, Petru. Au lipsit în schimb directorii şcolii. O notă de pitoresc au dat-o prietenii lui de pahar Genu Julean şi Nicu Ciupuligă. Nu mai vorbesc de Ioani, cu figura lui de terorist cocoşat, care nu s-a abţinut de la bufonerii. Ca să-l mai potolească, scriitorii au făcut poze cu el.

Poate că gloria lui Francisc apune odată cu lansarea acestui volum postum de care m-am ocupat. Poate că de acum începe. Mă bucur că a ieşit aşa. Deşi vor fi multe vorbe. Şi au fost.

Luni dimineaţa, 19 septembrie.

Reiau jurnalul profitând de plecarea lui L. la analize. Notez în patul călduţ, în camera de la hotelul Pasteur. E o dimineaţă însorită şi rece. În ultimele zile l-am mobilizat să meargă singur la analize, să-şi cheme ambulanţa şi să plece la scaner, radiografie şi celelalte. Ne vom despărţi în octombrie şi va trebui să se descurce singur. O face convins pe jumătate, dar o face. Îl motivează laptopul pe care i l-am luat în vară şi pe care l-a încărcat cu filme, jocuri de strategie şi muzică. Enciclopedia Larousse şi alte chestii.

Sâmbătă dimineaţa am fost la o brocantă (vide-grenier) să-mi cumpăr un veston. A venit frigul şi hainele le-am dus la Şanta în pivniţă. Am găsit un veston elegant la 2 euro şi jumătate. La un domn am găsit o geantă de piele, un fel de poşetă pe care am scos-o la 2 euro. Cu domnii e mai uşor de negociat.

Seara am dat din nou târcoale pieţei de vechituri din curtea bisericii din Lilas, dar era prea târziu. Aşa că am intrat în biserică, la slujbă. Tocmai se citea pilda cu stăpânii viei şi lucrătorii. N-am avut starea necesară să stau până la capăt. Nu reuşeam să mă conectez. Băteam câmpii gândindu-mă unde am ajuns. Când am plecat de acasă l-am întrebat pe bunu’ Onu de faţă cu L.: unde ai fost la vârsta lui? În Rusia, a răspuns bunu’. Da, bunule, ăsta e războiul lui, numai că noi mergem în Franţa. Când m-am întors de la biserică ne-am aşezat în pat şi sprijiniţi de perete am urmărit pe ecranul computerului Nostalghia lui Tarkovski, un film făcut în Italia şi dedicat mamei. Aş zice chiar Mamei Rusii. Poetul, exilat, e într-un moment de cumpănă (- M-am săturat de peisaje ucigător de frumoase, îi spune el la început frumoasei traducătoare care îl însoţeşte). Se întâlneşte – pe urmele altui exilat, un compozitor care a trăit o vreme într-o staţiune cu băi termale – cu Nebunul. Poetul îi înţelege limbajul. „Nebunul” a vrut să-şi salveze familia ţinând-o închisă şapte ani în casă. Şi a ratat. Apoi şi-a dat seama că trebuie să salveze lumea. Şi-a sacrificat casa pentru asta, casa care a devenit o dărăpănătură şi unde îl vizitează poetul pe o ploaie diluviană. Ca şi în filmul Sacrificiul, unde casa arde în final şi aici e vorba de o casă pe care o servitoare o aprinde (casa stăpânilor) pentru a ajunge acasă, la casa natală, undeva departe. Nostalghia e durerea exilului şi a vieţii într-o societate înstrăinată. Nebunul o sfârşeşte la Roma într-o piaţă, ţinând un discurs, încercând să trezească lumea din marasm. Îşi dă foc pe acordurile Odei bucuriei. L. îmi spune că şi în finalul Călăuzei e invocată muzica beethoveniană, dar cu alt sens. E adevărat, aici regizorul e parodic, chiar absurd. Poetul, în schimb, reuşeşte să parcurgă intervalul iniţiatic (traversarea băii, a apei, cu o lumânare aprinsă în mână) şi în final „realizează” nostalghia (un fel de Nirvana rusească), adică se plasează în peisajul rusesc cu obsedanta casă şi cu figura mamei – iubitei – surorii, un peisaj înconjurat (în momentul agoniei-extaz, al morţii) de zidurile unei catedrale gotice în ruină. O împăcare a Răsăritului cu Apusul, o viziune mântuitoare.

Ieri dimineaţa, Ion şi Maria ne-au dus cu maşina la biserică, la Limours. A fost şi Eugen, fiul lui Ion din Bistriţa, venit pentru câteva săptămâni. E încă speriat de Franţa şi fără tragere de inimă. Tatăl îl ia pe şantier şi încearcă să-i deschidă alte orizonturi. Să vie să muncească aici şi să-şi continue studiile. Dar Eugen e tot în placenta Bistriţei unde locuieşte cu mama lui. Ca de obicei, părintele X. care slujeşte singur, ratează predica. Din cauză că vrea să spună prea multe lucruri odată şi iese un fel de delir. Mai închide şi ochii să se inspire dar nu-l ajută cu nimic. Se încurcă mai tare şi seamănă cu un pastor penticostal. Nu-şi stăpâneşte discursul. La sfârşitul slujbei, servim o cafea şi cozonac. Părintele îmi promite din nou numărul de telefon al unui profesor, doamna I. care mi-ar putea da vreo idee. Să-l sun pe el, miercuri. N-a ieşit nimic.

Christian C. se bucură să-l vadă pe Lucian cu înfăţişarea normală (i-a crescut părul, e mai blond), ca şi familia Ardelean (Marcel, Lucica, Dalia şi Tudor). Schimbăm impresii. L. nu mai e marcat de boală, vorbeşte dezinvolt, îmi spune să-i las o gură de bere din sticluţa mică de Kronenburg pe care o sorb precaut. Mai sunt şi nişte studenţi, chipuri necunoscute, doctoriţa din Bucureşti cu soţul şi fiicele. Platanii şi brazii imenşi strecoară o lumină rece. Pietrişul aleii scrâşneşte sub greutatea roţilor de maşini care pleacă. Noi plecăm printre ultimii. Ne despărţim cu greu de acest loc mirific cu bisericuţa de lemn, un simbol al nostalghiei noastre mioritice.

Dar în timp ce notez, mă trezeşte din visare muzica arăpească din vecini dată destul de tare, un fel de manele. Încep să-i urăsc pe arabii ăştia de aici – vecinii mei – nu pentru că sunt altfel, ci pentru că sfidează şi nu respectă regulile convieţuirii în hotel. În fiecare după amiază când se întorc de la lucru începe scandalul cu urlete şi bufnituri şi probabil criza de epilepsie a băiatului. În rest, afară, sunt civilizaţi şi te salută, par oameni normali. Dar nu sunt.

Citind într-un mai vechi „Observator cultural” un articol al Ioanei Petrescu despre cartea Verei Călin, Post-scriptum. Însemnări 1997-2002, mă întreb şi eu dacă sunt exilat sau emigrat. Nici-nici, şi-şi. Eu sunt într-un exil involuntar, determinat de o constrângere de circumstanţă care mă obligă să resimt şocul dezrădăcinării. Un şoc care, prin adoptarea altui cod, poate face minuni. Vezi cazul marilor exilaţi: de la Ovidiu şi Dante la Eliade, Ionesco, Cioran sau Beckett. Exilaţii nu s-au mai întors la bătrâneţe în patrie, „la Coasta Boacii” tocmai pentru a-şi aprofunda nostalghia, pentru a-i da sens. Melancolia te îndeamnă la evadare, ca pe romantici, nostalghia dimpotrivă, sapă la rădăcinile Sinelui, a identităţii pierdute. Nostalgia e cântarea acestei identităţi în propriul tău registru. Altfel nu eşti autentic.

Sâmbătă, 24 septembrie, seara

După masă la cinci L. a plecat la spital pentru a începe – în sfârşit – al treilea ciclu de tratamente. A plecat singur cu ambulanţa, l-am salutat de pe trotuar şi l-am văzut zâmbind destins. M-am liniştit şi am plecat în parc, am citit mai bine de o oră din Pupa russa, romanul lui Gheorghe Crăciun. Am privit iarba, florile şi copacii, i-am privit pe copiii care alergau pe alei, pe bătrânii pensionari algerieni adunaţi pe bănci, pe tinerii care se pregăteau să umple un perete întreg cu graffiti. Am ascultat zgomotele cartierului şi mi-am umplut plămânii cu aerul curat al unei seri obişnuite. M-am plimbat cu mâinile la spate, am răspuns la mesajul telefonic al lui Călin. Se afla la Săvârşin, la festivalul „Sibii”. Apoi mi-am făcut obişnuitul traseu pe străzile din Bagnolet. L-am sunat pe Darie Pop de la cabina obişnuită din colţul srăzii, lângă Bar des amis şi am stabilit că ne vom întâlni mâine. Voi duce o parte din bagaje cu maşina lui Ion. Am urcat şi am încălzit cina. Am mâncat în linişte rămăşiţele de chou farci de la prânz, am spălat vasele, am încălzit apa. M-am spălat pe cap, apoi pe tot corpul în ligheanul din mica bucătărie, mi-am făcut toaleta. Am spălat lenjeria, chiloţii, ciorapii şi pijamalele. Apoi de-odată mi-am dat seama că sunt singur. Că L. a plecat după ce, o săptămână întreagă, am împărţit camera mică de hotel, patul destul de mare şi aerul. Îmi lipsea enorm dar m-am abţinut. M-am gândit la propria mea boală, la recidivă, la tratamentul pe care o să-l încep peste o săptămână.

Am notat totul în jurnal, cât mai neutru. Apoi m-am uitat la ştiri (algerienii votează referendumul cu privire la reconcilierea naţională) şi am mutat pe Arte. Se dădea un documentar despre catastrofa provocată pe terra de cel mai mare meteorit, acum vreo 250 de mii de ani. Pe la unsprezece mi-am luat medicamentele şi m-am culcat.

Marţi, 4 octombrie

Avem o lună de la vacanţă. L. a intrat în aplazie imediat după cura de Holoxan. Azi dimineaţă a făcut temperatură. Se enervează că nu i se administrează granocit. Infirmierii se mişcă greu, sunt în grevă. Atmosferă apăsătoare. Sufocat de costumul „de scafandru” ies pe coridor. Din camera infirmierelor se aud râsete. În camera ei, Maissa a început să cânte, apoi să strige şi să bocănească. E înnebunită din cauza claustrării. Numai Patricia, sicilianca ieşită parcă dintr-o pânză de Botticelli, a ieşit pe coridor şi îşi înfruntă soarta zâmbind. Îl întreabă pe L. ce face. Încerc să ies din tensiune, mâine mă prezint la spitalul St. Antoine pentru a începe chimioterapia. Martine, învăţătoarea, trece dintr-o cameră într-alta, animatorul la fel. Psiholoaga ne ţine de vorbă. A început Ramadamul. Un voluntar a adus cous-cous.

Pe coperta revistei „Nouvel Observateur”, o scurtă scrisoare de pe front din 6 iunie ’44: „Cher papa et chere maman. J’aime une jeune fille anglaise, je vais avoir un enfant d’elle”. Sidi, tânărul algerian cu piciorul amputat vorbeşte la telefon. Afară s-a declanşat alarma unei maşini. Stagiarul trece pe lângă mine îngăimând o melodie libaneză. Barbie (porecla doctoriţei poloneze) şi-a luat poşetuţa şi a plecat. Madame D. iese din cabinet cu adjuncta după ea. Ambulanţierii aduc încă un pacient în cârje.

Din întâi octombrie m-am mutat la Darie şi Corina, lângă Stade de France. Tineri simpatici, motivaţi să lucreze. Corina s-a înscris la un masterat de fizică, dar nu a primit aprobarea de la ambasadă. E dezamăgită de ce se întâmplă în România. Tatăl ei, primar PSD, a fost schimbat la Livada. Jumătate olteancă, suferă o dublă dezrădăcinare. Preşedintele Băsescu n-ar fi decât un bufon. Năstase ar fi mai bun, de Iliescu nu zice nimic. E o dură, vrea să-şi impună principiile. În cameră toate să fie la locul lor, nu-mi lasă nici o portiţă. E hipercorectă şi vrea să mă convingă. Nu prea reuşeşte. Uneori trebuie să-mi spună de două ori. Mesele trebuie să fie goale, scaunele eliberate. Poate vine cineva în vizită. În sinea mea îmi spun: poate nu vine. Azi mi-am „uitat” pijamaua pe scaun. Va fi o şcoală bună pentru L. L-am avertizat că, în sfârşit, se va pune la punct. Nu mă crede, zâmbeşte a lehamite, nici lui nu-i place „ordinea”. N-a reuşit nici mama...

Darie e calm, ne vedem seara, din când în când îmi arată câte un poem scris în stilul e-mailului. Mi-a citit unul în care apar şi eu: nu mai sunt aşa de trist ca data trecută. Îi arăt volumul Verlaine, cumpărat din brocantă cu doar 3 euro: poemele erotice ilustrate cu desene porno. S-ar putea să fie ceva valoros. L-a văzut şi domnul Savignac, profesorul de latină-greacă pe care l-am întâlnit la spital. Fiica lui, de 24 de ani, are un sarcom la gambă.

Domnul profesor e entuziasmat de traducerea mea din Verlaine, a cercetat-o cu o curiozitate filologică, înţelege multe cuvinte româneşti. Îmi pune în mână o invitaţie la PEN clubul de pe strada Francois Miron, tocmai lângă Hotel de Ville.

Luni seara plec cu el cu maşina, dar din cauza bouchon-ului de pe A86, întârziem. Poetesa columbiană Andrea Cote Botero e tânără, apetisantă, iar textele ei, au o melancolie luminoasă, fără tenebre. Citeşte câteva poeme dintr-un volum proaspăt, Puerto calcinada, e vorba de oraşul ei natal Buranca, un fel de Macondo columbian. Asistă şi câţiva hispanici care îi pun întrebări. Traducerea poetului Jean Portante, „la patru mâini” intră în rezonanţă cu ritmul şi vibraţia sunetelor ce ies din gura poetei, bine stăpânite şi cu scăpări sprinţare. După primul poem declamat, francezii aplaudă entuziasmaţi. La sfârşit, în timpul servirii bufetului, sunt prezentat lui Sylvestre Clancier, secretarul PEN club-ului şi altor domni şi doamne care susţin literatura. Primesc şi alte invitaţii. Aflu că în noiembrie va citi şi doamna Gabriela Adameşteanu, căreia i s-a tradus romanul O dimineaţă pierdută. Sâmbătă se va prezenta o carte despre Afganistan, Amandine Roche: Le vol des colombes.

Duminică, 9 octombrie, dimineaţa

Ce n-am mai notat în jurnal? Cum l-am cunoscut pe profesorul Savignac. Un om înalt, uscăţiv, cu o figură discretă şi severă de profesor de latină şi greacă. Cum a aflat că traduc Verlaine a devenit prietenos şi deschis. El traduce din anticii latini. Ca un filolog desăvârşit cunoaşte sunetele specifice limbii române şi a fost curios să vadă traducerea. L-am cunoscut acolo, la PEN club şi pe domnul Maurice care m-a invitat la o lansare de carte tocmai pe bulevardul St. Germaine la brasserie Lipp.

O conjunctură favorabilă ca să cunosc lumea literară.

Am cunoscut-o şi pe pictoriţa născută în Turda, Augusta de Schucani, văduvă, care are un atelier pe strada Rambuteau, nu departe de Beaubourg. Îmi spune spre surprinderea mea că trăieşte din pictură, adaptându-se la o anumită piaţă de aici. Lucrează mult pe folie de plastic şi e atrasă de decorativ. De altfel, în tinereţe a fost pictoriţă de biserici. Are o fiică, atrasă de arta fotografică. Realizează pentru prieteni volume de poeme inedite în tiraj redus. M-a invitat să o vizitez la atelier când voi avea timp.

Pe 5 octombrie am început şi eu chimioterapia la St. Antoine. Mai întâi cinci ore de perfuzie cu anticorpi, un produs mai recent Mabthera. Apoi, a doua zi, 3 ore de perfuzie cu endoxan şi adriamicină.

Au urmat două zile de greţuri şi indispoziţii, migrene, insomnii. Între timp, L. a rămas singur la Avicenne, a intrat într-o nouă aplazie. Încet-încet se va obişnui. S-ar putea să iasă azi.

„Dragă Ghiţă,

Dl. Viorel Gheorghiţă a murit într-o vineri seara, 30 sept. a. c., cît se poate de prost adică, atunci cînd nici presă nu mai e, cînd weekend fiind lumea e risipită care pe unde, pe deasupra, înmormîntarea avea loc la Pecica, după voinţa defunctului. Pe de altă parte eu aveam sîmbăta nunta lui F., nepotul Ligiei, care a crescut mai mult la mine în casa şi faţă de care aveam obligaţii evidente. În acest context am primit sîmbătă dimineaţa vestea morţii Neînfrîntului Moş. Şi ca lucrurile să fie şi mai încurcate, Mateo şi-a spart ceva la maşină, motorul, dacă are maşina lui aşa ceva, aşa că abia l-am convins pe Călin să vină cu noi. Sau, mai exact, invers. Înmormântarea a avut loc duminică la ora 13, noi am plecat din Arad la 12, dar n-am ştiut un lucru, ba două: Pecica nu are un singur cimitir, ci patru; doi: ea se întinde pe o suprafaţă mult mai mare decît a României. Aşadar am colindat disperat (doar eu, ceilalţi, Călin plus Mateo, aveau puterea, sau cum s-o fi numind asta, să se mai amuze), vreo patruzeci de minute uliţele pietruite şi, mai ales, prăfuite, căci mărginaşe, ale celui mai uriaş sat-oraş din România. Am ajuns tocmai la mijlocul Prohodului. Nu erau adunaţi mai mult decît un cuib sărman, oameni, congeneri sfîrşiţi de vîrstă şi suferinţă ai celui aflat pe catafalc.

Gheorghiţă a făcut, vedeam bine, infarct, fiind foarte umflat la faţă, de nerecunoscut, cu pielea întinsă, fără riduri, parcă intinerise brusc vreo 30 de ani, şi foarte, dar foarte vînât după urechi, în jos. Fusese lovit năpraznic, carevasăzică pe la spate. Înmormîntarea a fost de o discreţie tristă, dar demnă. Cei cîţiva camarazi ai defunctului au intonat un cîntec jalnic, doar de ei ştiut, la coborîrea în mormînt. Părea un legămînt de loialitate mai mult decît nu ştiu ce crez explicit. Deşi sînt bolnav – cu alergia mea generalizată care nu mă lasă nici acum în pace, cu dieta severă – nu m-am putut abţine şi am băut, la îndemnul Ancuţei (care era realmente frîntă de durere, venise din Paris, numai Dumnezeu ştie cum, repede, la Arad, prin Viena) un pahar aspru de ţuică de pomină. A doua zi deabia am putut publica în „Adevărul” un necrolog. Alţi scriitori, dacă or mai fi fiind pe aici, n-au participat la tristul eveniment, deşi i-am anunţat telefonic pe toţi cei care ar fi putut s-o facă. Era şi duminică, era şi târziu, era şi inevitabil, nu-i aşa, totul. Apropo, ziua lui Schwartz a decurs minunat. Textul tău, citit de mine, a plăcut foarte, deşi nu ştiu dacă a fost exact şi înţeles.

În fine, gata cu vorba. Fă-i praf pe dînşii, cei de la PEN Club-ul din Paris, tu şi Lucian să vă faceţi bine, textele să fie trimise pînă la sfîrşitul lunii curente şi mai scrie-ne.

Te, vă îmbrăţişează Vasile Dan”

Dragă Lucian

Cu chiu cu vai mi-am făcut puţin timp pentru PAHARUL. E ceva mai mult (mai bine) decît Francisc-ul. Dar, stilistic vorbind, iartă-mă că îţi spun, textul e încă crud, pare ieşit la prima mână. Dincolo de uşurinţa cu care narezi, de fluenţa narativă adică, expresia e uneori lipsită de acea acurateţe indispensabilă literar (ex. „atunci aş opta pentru imaginea unei arce a lui Noe, unde sunt adunate toate rasele, care mai de care mai pestriţe...” s.a.m.d.) Alteori fraza e tributară unor clişee orale: „Până în prezent (s.m.) ea locuia într-o şcoală...”, cînd se putea spune mai concentrat: „Ea locuia într-o şcoală...”

Apoi încerci să prepari misterul prea la vedere. Şi încă: nu te-ai hotărît bine ce fel de mister practici: sacru (precum Eliade), livresc (precum Borges), fantastic-livresc-metafizic (precum Buzzati sau Eco) ? Totuşi să nu crezi că nu te admir pentru puterea ta de a te transfera în expresia literară în condiţiile atît de nedrepte în care eşti ţintuit. Eu, în locul tău, n-aş fi în stare să scriu aşa cum o faci tu. Te suspectez de resurse surprinzătoare. Mai întâi însă ai grijă de tine, de recîştigarea sănătăţii care condiţionează totul. Şi mai dă-i şi lu Ăl Bătrîn să citească ce scrii, să o facă însă cu creionul în mînă (să vadă fleacurile: virgule, expresii, sensuri proprii, redundanţe, clişee ş.a.)

Te pup,

Cu drag,

Vasile Dan

12 octombrie, ora 15.18

Dragă Vasile,

Am ieşit în sfârşit din aplazie şi din camera sterilă (cu astronauţi) şi am ajuns la Darie, unde am ocazia să profit de internet cu toate avantajele şi dezavantajele lui. Sper că în general sunteţi cu toţii bine, aţi ieşit un pic din febra activităţilor, mai ales că e gata şi Arca. Am primit numărul şi mi-a făcut plăcere, bineînţeles. De când sunt in Franţa am început să citesc destul de constant Arca, poate şi din lipsa de alte materiale (pe internet nu e prea confortabil să citeşti articole care solicită atenţia), dar poate şi pentru că sunt mai interesat de literatură în ultima vreme. Oricum, felicitări pentru editorialul din ultimul număr, adică de scrisoarea trimisă stimabililor, e tare! Aveţi un simţ foarte dezvoltat pentru tot ce înseamnă gazetărie.

In ceea ce priveşte Middlesex (aici voiam să ajung de fapt) pot spune că am ajuns pe la jumătate, asta în condiţiile în care am citit între timp un volum de proză scurtă de Garcia Marquez – Fantastica şi trista poveste a candidei Erendira... (ca să mai diversific puţin lectura). îmi place cum scrie grecul ăsta, Eugenides, nu ştiu de ce, dar în primele părţi, pe când acţiunea se desfăşura încă aproape de cheile Smirnei, în spaţiul acela primordial, în care toate destinele personajelor se intersectează între ele, când nu ştiam care e personajul principal, dacă există o liniaritate în această privinţă, sau totul este dispus intenţionat într-un mod haotic, apoi superstiţiile cu linguriţa de argint la naşteri şi parabola cu viermii de mătase; toate acestea m-au făcut să mă gândesc cu nostalgie la Macondo. Nu am putut trece cu vederea ironia subţire şi schimbările bruşte ale registrului narativ (trecerile de la povestirea cuminte, liniară la asocieri originale sau chiar autoreferenţiale).

Odată cu fuga şi stabilirea în Detroit, mi se pare că şi stilul se schimbă, devine mai clasic ca să zic aşa, nu mai e atât de spectaculos şi pe alocuri există pasaje cu explicaţii ce puteau fi scoase. Viaţa bunicilor şi mai apoi a părinţilor e relatată cu atâta minuţiozitate şi sinceritate totuşi, încât face din scriitor o persoană credibilă. Chiar şi o astfel de caracteristică nu cred că e de lepădat pentru un scriitor, chiar dacă nu are explozia lui Salinger sau banalul atât de bine exploatat de Hemingway

Spre deosebire de prima parte în care erau la activ luptele cu turcii şi frica inoculată de astfel de evenimente, acum scriitorul începe să parodieze evenimentele lumii contemporane, într-un stil unic, nemaiîntâlnit la un alt prozator. Nu se stânjeneşte ca între două peripeţii ale părinţilor să insereze câte o speculaţie personală, ca de pildă una pe care am descoperit-o aseară şi care m-a amuzat foarte mult: „În general, americanilor le place ca preşedinţii lor să n-aibă mai mult de două vocale în nume. Truman, Jhonson, Nixon, Clinton. Dacă au mai mult de două vocale (Reagan), nu au mai mult de două silabe. Şi mai bine e cu o singură silabă şi o vocală: Bush. De ce s-a hotărât Mario Cuomo să nu mai candideze la preşedinţie? Prea liberal pentru acel moment, asta e sigur. Dar, de asemenea, prea multe vocale”. Ei, cu un astfel de argument poţi să îi dai peste nas oricărui american prea îngâmfat sau „bigot”, nu-i aşa? Eu cred că asemenea speculaţii dau savoare cărţii!

În rest m-ar interesa dacă aţi reuşit să vă uitaţi peste povestirea pe care v-am lăsat-o înainte de plecare, Paharul. E proza în care am investit cel mai mult de când sunt în Franţa. De fapt a fost scrisă ca o dictare a conştiinţei, aproape o transă. A fost o perioadă ciudată atunci, un moment crucial al redresării mele. Acum, în momentul de faţă mă simt mai puternic ca oricând!

Salutări arcaşilor şi multă sănătate, pentru că am auzit de la tata că sunteţi într-o perioadă mai delicată.

Lucian