Resuscitarea memoriei, reanimarea istoriei, revitalizarea literaturii

Dacă urmărim cu atenţie eseurile lui Ovidiu Pecican din serialul „Locurile memoriei”, observăm cu uşurinţă campania de demitizare a istoriei naţionale pe care o duce în ultima vreme cărturarul. El nu scapă ocazia să se revolte împotriva tarelor din vechile tratate academice şi din manuale. Locurile importante ale memoriei româneşti sunt pentru istoric, alături de personajele importante (Decebal, Traian, Manole, Al. I. Cuza), şi câteva repere simbolice cum ar fi: opincile, mămăliga, palinca, prazul etc. Repere care redefinesc dimensiunea istorică şi metafizică a omului de sub vremi, fără a scăpa din vedere anecdotica vie a rememorării. Discursul său are un puternic efect antioxidant şi dezinhibant şi contribuie la reaşezarea valorilor într-o concurenţă loială şi într-o matcă firească.

Demersul său pluridisciplinar (istoric, prozator, poet, istoric literar, eseist, autor s.f., animator cultural, coordonator al unor colecţii de carte universitară şi al unor volume colective) se desfăşoară pe mai multe fronturi.

Pe frontul literar, scriitorul clujean de origine arădeană a aparut recent cu două volume.

Cartea de critică Puncte de atac, Ed. Tribuna, 2006, ne prezintă scene din viaţa literaturii. Criticul schimbă realitatea vieţii cu realitatea literaturii. E un vast şantier ridicat în paralel cu alte şantiere, după modelul orgoliului ardelenesc. Ironia sa productivă în raport cu temele timpului său, acroşează mereu alte subiecte sensibile: Pe când maneaua era poezie, Condica de măsuri şi greutăţi literare, În savana anticipaţiei româneşti, Seguritate şi gomblot, Bene facere, Iuda, spiritualul, Un romancier S.F.: Florin Bănescu etc.

 Scene din viaţa unui prof misogin

Romanul Imberia, Editura „Cartea Românească”, 2006, ni-l prezintă pe tânărul profesor de istorie Dragodan, personaj-narator, amator de experimente existenţiale. Descoperim scene prin viaţa profesorului la Lipova, Arad şi Cluj, văzute din prisma unui eu transfigurat, autoficţional. Personajul modern e un fel de inadaptabil, „un fel de misogin, camuflat îndărătul unui atât de mare macho”; acest Don Juan bovaric amestecă frivolităţile cu cinismul şi fronda cu actul gratuit. Existenţa sa e presărată cu îndoieli, crize, reacţii normale, dar atipice, în care răzbat gesticulaţia şi ticurile individului contemporan în tranziţie. Dar şi o savanterie a profesorului care îşi bate joc de prostia savantă. Detaşarea ironică şi formula epică insolită sunt calităţi care recomandă cartea drept o lectură accesibilă şi plăcută:

„Cinism? Ba cinici sunt cei care reped inscripţia asta pe fruntea mea, să fie clar. Eu aş zice că e una din formele mele de fugă din nişă.(subl. n., Gh. M.) Oho, nişele, nişele în care ne-au aşezat şi ne aşează continuu ceilalţi – „societatea”, „statul”, „prejudecăţile”, unde trebuie să stai cuminte dacă vrei să ştie lumea de unde să te ia. Ei bine, poate n-am spus-o clar până acum, eu nu vreau, nu vreau nici în ruptul capului să ştie lumea de unde să te ia. Dosare? Certificate de naştere, căsătorie şi deces? Cereri şi CV-uri? Declaraţii şi interogatorii? N-au decât să se folosească de ele, pe mine cel adevărat nu mă vor prinde acolo… Am şi fugit, uite, şi chiar acum când notez cuvintele astea, le-am şi părăsit deja, scormoniţi, scormoniţi… Fuga mea e vitală, sunt eu însumi, o umbră care trece prin toate clipele, cuvintele, stările, gândurile vieţii mele (…)

Ce naiba vreau eu de la o femeie săracă şi frumoasă, fără minte? Ce vreau cu o bondoacă antipatică, un fel de vizitiu feminin, mestecând sexul ca pe un tutun şi scuipând apoi într-o parte? Ce-am vrut de atâtea ori când evadam în câte o bortă fără ieşire: să-mi trag clapa, să mă alung din confortul clarităţii de târgoveţ, să nu mă ajungă nici papucii fermecaţi din cele 1001 de nopţi.”

Fuga din nişă e revanşa protagonistului şi refugiul lui. Un mod de a-şi crea „cosmosul compensator”. Formula prozatorului, – indecis între atâtea specii: istorie, eseu, dialog, s.f., hermeneutică,- prinde până la urmă contur: personajul experimentează pragurile existenţei aruncându-se în vâltoarea vieţii, cu hazardul şi jocul erotic, cu relaţiile sociale şi iritările individuale, pentru a descoperi noul, ineditul şi pentru a-şi contura o filosofie de viaţă. Profesorul, savantul, oricât de mult s-ar adânci în cunoaştere, preferă până la urmă viaţa cu frivolităţile ei, în locul „respectabilităţii lipsite de viaţă”. Cred că paginile cele mai bune sunt acelea în care prozatorul se detaşează de ştiinţa celorlalţi, de omniscienţă şi face o proză cinstită, autentică.

Toate căutările lui Dragodan dobândesc un sens pe măsură ce el se îndoieşte de viaţa pe care o duce şi pe măsură ce se suspectează el însuşi de cabotinism şi inautenticitate. Relaţia erotică cu Imberia, o tânără dezagreabilă şi insistentă pe care o acceptă în preajma sa fără să ţină la ea, pune problema excentricităţii: până unde putem să forţăm limitele în acest tip de relaţii. Observăm că atât personajul cât şi naraţiunea sunt atipice şi oglindesc anormalitatea individului în tranziţie. Suspendat între dragostea pentru Antonia şi atracţia animalică pentru Imberia, Dragodan continuă să îşi analizeze viaţa, trecutul, limitele. Relaţiile cu ceilalţi se desfăşoară pe două-trei planuri: familia (moartea tatălui), fuga din nişă, întâlnirile erotice, călătoria cu trenul unde asistă la o discuţie, o ciocnire a mentalităţilor între o doamnă şi un domn, şi participarea la conferinţa unui preot greco-catolic despre Dostoievski, cu referire la poemul „Marele Inchizitor”. Cred că în a doua parte a romanului se observă mai bine fascinaţia exercitată asupra lui Ovidiu Pecican, de romancierul Nicolae Breban şi de personajele sale atât de atipice şi postmoderne: Rogulski din Don Juan, Grobei din Bunavestire şi Castor Ionescu din Drumul la zid. Fiind un roman de sertar, scris şi rescris pe o perioadă de zece ani, autorul a avut timp să revină şi să modifice unele pasaje. Oricum, pasiunea lui pentru dialog, controversă şi pentru reabilitarea fiinţei istorice, aşa cum e reflectată în disputele lui Dragodan sau în monologurile sale interioare, – nu a diminuat.

Biografie, parabolă, ficţiune

Concepţia sa, cum că „romanul e un cosmos compensator, o uriaşă revanşă la mediocritatea existenţei a cărei frumuseţe se destramă în timpi exagerat de descompuşi”, începe să prindă contur în a doua parte a romanului. Aici, profesorul revine la o anume normalitate şi caută să-şi lămurească propriul crez. Renunţă la experimentul erotic pentru a-şi îndrepta atenţia asupra suferinţei şi morţii individului. Cartea se încheie cu moartea tatălui şi cu un epilog mistic, purificator. E invocat episodul din viaţa lui Iisus în care acesta predică pilda sămănătorului care a ieşit în ţarină. La nivel simbolic, călătoria tânărului profesor prin infernul propriei existenţe şi prin purgatoriul tranziţiei, a luat sfârşit. Recunoaştem în acest final opţiunea pentru soluţia dostoievskiană, invocată şi în motto-ul romanului. În intervalul dintre Însemnările din subterană şi Apocalipsă stă toată revanşa fiinţei, adaptată la maladiile secolului XX. Chiar dacă romanul e inegal la nivelul epic, cu lungimi sau reducţii exagerate, el reuşeşte să transmită un mesaj clar cititorului şi, în primul rând intelectualului, sedus de atâtea ispite şi predispus la trădări. Iar pe de altă parte, expresivitatea discursului, paradoxurile şi gândirea speculativă îl ţin în priză pe cititor. Chiar şi atunci când autorul e „insuportabil, iritant (şi) dezamăgitor”, cum se exprimă un critic.

Înzestrat cu un inepuizabil spirit polemic, prozatorul nu pierde ocazia să se amestece în chestiuni scandaloase şi să abordeze personajele, ideile lor sau naraţiunea din unghiuri diferite, încât tot ce spune Ovidiu (tomitanul, pecicanul, arădeanul, clujeanul) devine până la urmă flux şi reflux textual.