Tandru şi rece, romanul lui Felix Nicolau, este romanul actualităţii cât mai recente plauzibil. Scriitorul pare să deţină în egală măsură virtuţile prozei şi ale poeziei. Fapt evident pentru cine citeşte cu atenţie Tandru şi rece. Totuşi, de specificat că, în cazul de faţă, farmecul îl conferă povestea, naraţiunea alertă, încântător de şuie, a unor întâmplări din actualitate.

Roman de epocă, romanul lui Felix Nicolau oferă ceva din imaginea României de după decembrie 1989, o imagine mai mult sau mai puţin comună şi a cărei emblemă sunt Bucureştii, „micul paradis canin”. Personajele sunt fie presupuse ficţiuni, fie persoane/personalităţi decupate din cotidian. Teveul funcţionează: „ – La ce te uiţi? – E Dinescu, se dă în spectacol în Parlament. Nu-şi pot ţine ăştia şedinţa de el.” Zuza este şi ea o şienă reală, năbădăioasă căţeluşă de cartier, devenită mamă şi bunică a haitelor dâmboviţene: „Pe vremea aceea însă, Bucureştii era cunoscut şi ca ‘micul paradis canin’, majoritatea câinilor comunitari fiind fii şi nepoţi de-ai Zuzei. Prima delegaţie chineză sosită în România după Revoluţie a fost încântată de toată zuzimea care bântuia centrul în haite şi şi-o trăgea pe la colţuri cu limba scoasă de-un cot.” S-ar putea acredita sugestia că niciodată nu s-a lătrat în patria noastră ca de la objnouă încoace, încât Swift, de-ar fi trăit aici, ar fi scris o frumoasă Călătorie în Ţara Zuzu.

Umorul întâmplărilor şi personajelor, personaje adesea episodice, anecdotice, captivează îndeosebi în acest roman de epocă. Umorul dublat de o ironie amară, un gen de ironia sorţii. Astfel de personaje pitoreşti/picareşti sunt studenţii maramureşeni, între care se distinge Ionică Moldovanu: „Ionică Moldovanu, un ins solid, creţ şi cu graiul neaoş, fugise din satul de baştină, Bogdan-Vodă, ca să poată ajunge la Bucureşti să-l citească pe Croce.” Tinerii nordici fac un dute-vino între capitală şi bază. Investesc în cultură: „Mai mult de trei săptămâni nu rezistau niciodată. Ce nu dădeau pe filme, dădeau pe cărţi: măi omule măi, noi tre’ să ne facem bibliotecă pe când ne întoarcem. Că acolo nu-s cărţile care ne trebe nouă, măi.” Îndărătnicii păstrători ai culturii ajung până-n Spania –, unde Ionică „renunţase la o slujbă de cioban de lângă Madrid, unde era mai bine plătit, şi se refugiase în Pirinei. Luase cu el şi geamantanul cu cărţi. Dimineaţa ieşea cu mioarele, le ducea pe pajişte, iar el se punea cu burta pe Croce, pe Hocke. Apropierea de Madrid fusese prea stresantă pentru nervii lui sensibili.”

Partiturile oralităţii sunt altă sursă de umor. Fastuoasele înmormântări ţigăneşti dau bocete memorabile: „Halelei, Solimaneee! că ce baştan erai tu! gajâci bulănoase, maşâni bengoase, care dă case! Haoleu, şăf dă Hoccident ce erai tu!” Curată înmormântare cu halacatel: „Unde-i halcatelu, să i-l băgăm în buzunar, că poate să trezeşte Şefu în cavou…”

Leo, personaj-narator de prim-plan, nu lasă nimic să-i scape, tinde să înregistreze totul. Starea jalnică a învăţământului românesc, noile generaţii de profesori subnutriţi, sadismul birocraţiei didactice, dezinteresul guvernanţilor, fac un tablou aparte în Tandru şi rece.

În studiul introductiv al unuia dintre romanele sale, Mircea Nedelciu propunea o reţetă pentru alcătuirea unui roman, reţetă care se străduia să nu omită nimic, niciun ingredient. Felix Nicolau, la rândul său, a alcătuit dosare de fişe; el înregistrează, ficţionează, lipeşte informaţie, lucrează la introspecţie, limbaj, politică, generaţii, etnii, categorii sociale, naţii, sex, zona infracţională, balamuc etc.

Romanul se structurează pe observaţiile şi căutările a două personaje: Cosmin şi Leo. Primul capitol, Cosmin I, anticipează tot ce va urma. Cosmin îşi pune întrebări în legătură cu Leo, care ar fi dispărut, după ce s-a tot mişcat („cel puţin să se mişte”) între Bucureşti, Botoşani şi Litoral, între Sabina Firidă şi Adelina. Pentru naratorul ascuns, deplasările lui Leo sunt prilejul de a surprinde vojgăiala unei lumi care şi-a pierdut busola. Infernul travestit într-un „paradis” canin.