Reţinem un nume interesant din oferta ultimului val liric: Miruna Vlada (n. 1986), aflată deja la al doilea volum de versuri (după Poeme extrauterine, Editura „Paralela 45”, 2004). Despre foarte tînăra autoare, în general bine primită de critica literară, indiferent de apartenenţa de generaţie a comentatorilor, s-a spus că practică o „retorică a suferinţei”, „zgîndărirea pînă la sînge a sensibilităţii”, „o recuzită barocă instrumentată expresionist”, o „psihologizare a decorului” (Felix Nicolau). Alexandru Matei, un apropiat al poetei, aproape un congener, vorbeşte despre „autenticitatea spunerii”, despre o „poezie radicală”, „expresie a trăirilor-limită”. Poeta, în schimb, după Claudiu Komartin, nu s-ar afla în „zona la modă a unei poezii pentru care şocul receptiv e aproape totul”. În fine, cu un plus de simţ al nuanţei, dar şi mai puţin partizan, poetul Aurel Pantea vorbeşte despre o poezie a Mirunei Vlada care „trimite în limbaj impulsurile unei feminităţi ce-şi clamează toate libertăţile”. Adevărul e că Pauza dintre vene (suicidal titlu, demn de un model de cîteva ori invocat în carte de autoare, Sarah Kane) e o plachetă de poeme tensionate, chiar dacă au un discurs prolix, exasperant de diluat printr-o tehnică a pusului la foc mic, la fript a răbdării, a aşteptării cititorului cu senzorii lirici deschişi, gata a recepta un sens revelat, liric, final al poemului. Fireşte, de cele mai multe ori amînat. Drumul spre el contează, nu-i aşa, inclusiv piedicile de înfruntat.

Pauza dintre vene în pofida sugestiei-avertisment chiar din titlu, conţine aproape exclusiv poeme erotice. E vorba, să fie clar, de un erotism concret, carnal, crud, beneficiind de o expresie care debordează în detalii nu o dată impudice. Paradoxul acestei poezii este tocmai plenitudinea, ce dă peste margini, a vitalului, a excesului lui „a trăi” între zidurile de carne ale unui trup tînăr care se grăbeşte prea devreme să-şi exploreze limita temporală, a timpului ce ticăie prea tare exact în momentul de extaz absolut, al plăcerii.

Miruna Vlada scrie poeme ale claustrării existenţei în carcera de sînge a trupului altfel foarte viu, în viscere, în fiziologic. Claustrare văzută oximoronic, ca voluptate dureroasă, ca plăcere flagelată, ca bucurie pedepsitoare. Viaţa, surprinsă în momentul ei de extaz, se scurge la Miruna Vlada într-un decor pervers imaginat al degradării, al descompunerii, al disoluţiei, al ruinei: „stau cu mâinile legate/ ei mă îmbracă-n mireasă/ cu o rochie de salivă/ durerea de obicei curge/ dar acum s-a înţepenit şi fâlfâie uşor// stau într-o mansardă cu hârtii îngălbenite/ crăpate la buză/ prin care îmi ies degetele// ne-o înfăşurăm în hârtii ca să nu se mai vadă// dar acum văd ca şi voi/ un ecran mare/ cu un fluture portocaliu/ în lichid amniotic”. Sau: „aşa începe mereu/ îmi pun mâna între pulpe/ şi găsesc ura scobită/ o scorbură plină de buruieni putrezite/ unde veveriţele se sufocă/ găsesc o cărare pierdută/ o pădure inundată de spaimă/ un lindic un lacăt// podeaua şi mocirla…”

Repulsia, dezgustul, dezabuzarea faţă de propria feminitate nu pot însă induce în eroare, nu pot deloc ascunde plăcerea imensă de a fi femeie în toate momentele fierbinţi ale intimităţii ei: „dar mâna între pulpe îţi găseşte privirea/ înfingându-şi şi ea mâna între pulpe// coapsele fumegă/ două becuri arse terminate// dacă vrei să ştii ce simt când tremur de spaimă/ montează o cameră de luat vederi/ între pulpele mele// roşul invadează spaţiul.”

Poemele sînt ritualuri nupţiale filmate de sus, cu încetinitorul şi gros-planuri, din tavan, întîrziind în detalii, adîncite în scurtimi de extaz, zgîndărite sadic în suferinţe plăcute. De altfel moto-ul acestei cărţi e aproape explicit: „Acum e altfel./ Acum mă uit în jos şi scriu despre sus.” Aşa că poeta dispreţuieşte, detestă, repudiază tocmai ceea ce adoră cel mai mult, tocmai ceea ce confiscă fiecare poem: această secvenţă nupţială developată la infinit spre a identifica în ea noi şi noi detalii.

Cel mai bun poem, care oarecum şi iese din serie, fiind tot un scenariu erotic, dar mai estompat, e cel dedicat Angelei (Marinescu? – un model liric transparent al tinerei autoare). Aici substanţa lirică e, dacă nu chiar alta, oricum mai generoasă, dezabuzarea iese din strînsoarea, din chingile fiziologicului, se deschide ontologic, versul e mai concentrat, mai articulat, mai şlefuit, iar poemul, în întregul lui, tinde spre o structură suplă, spre o arhitectură ingenioasă: „port un medalion de piele/ cu chipul relaxat al lui Iisus/ am visat că sunt o/ poetă/ mistică/ într-o placentă/ pornografică/ dar acum îmi beau minţile cu scârbă” (p. 56)

Miruna Vlada scrie poeme vii, autentice, chiar tari în expresie, ale trăirii incandescente, tensionate, dramatice, cel puţin la nivelul expresiei, al intimităţii, în imediat, în concreteţe şi prospeţime carnală, cu emoţia şi spaima totodată a pierderii definitive tocmai a acestei trăiri. De unde şi sentimentul intens cultivat de tînăra poetă al unei plăceri sublime căci pierdute.