Poate că un bun test pentru poezie ar fi rezistenţa acesteia la o lectură ‘rea’. Folosind cuvîntul ‘lectura’, implicit am presupus eliminarea unei ostilităţi de principiu, totale, faţă de poezie. E vorba de faptul că nu toată lumea are o apetenţă egală pentru toate tipurile de poezie, deci, e de presupus că unele vor fi apreciate mai mult, altele mai puţin. Şi dacă, în condiţii de potenţială ostilitate, o poezie reuşeşte să inhibe pornirile agresive ale cititorului, atunci putem susţine cu destulă îndreptăţire că e o poezie bună. Sau, în alţi termeni, că trece de testul falsificabilităţii pe care îl punea Popper în faţa teoriei ştiinţifice. În funcţie de binomul literatură – viaţă, cum l-a numit Al. Cistelecan, referindu-se la mine, există două categorii de poeţi, cei care-şi subordonează expresia trăirii şi cei care, dimpotrivă, pun pe primul plan expresia şi pe un plan secundar trăirea. Sau, aproape sinonim, ‘vizionarii’ şi ‘artiştii’ de care vorbea Marcel Raymond. În mod vădit, Andrei Zanca face parte din prima categorie.

Problema acestui volum este că nu identifică în mod corect situaţia – poetul cedează fascinaţiei ‘poeticului’; întîlnim de la bun început zicerea poetică, cuvintele alese exact pe acest criteriu, al poeticităţii confirmate în timp, fără a se mai verifica prezenţa actuală a acesteia: vreme, neînchipuită lehamite, osebind, înfremătate, înspicuiri, câinele-n netulburare. Avem, de asemenea, comparaţia introdusă prin cum, şi, de asemenea, topoi ‘poetici’: „timpul fără de vreme / al unei insule” ori reflecţii banale: „nu este oare vinul o veneraţie de transparenţă a soarelui?”. În fine, credinţa că răsucind cuvintele, la fel cum te-ai fotografia cu o pipă în mînă, eşti mai scriitor: pădurind, delumirea. Dacă la asta adăugăm formulările stîngace, neaşteptate la un poet cu experienţa sa („moartea / conturând în orice limbă parola unei imposibilităţi”), atunci diagnosticul ar fi de existenţial subminat prin expresia convenţională.

Probabil că din neîncredere, poetul nu se opreşte la sugestie, iar explicitarea progresivă nu face nici un bine poemului: „botul cald al câinelui pe genunchi, tandreţea / fiarei faţă de pui, nu sunt oare o rugăciune / necontaminată de grai?”; aici, introducînd criteriul propus la început, acela al maliţiozităţii, putem să ne întrebăm dacă nu cumva ar fi fost mai bine ca versul să nu fie contaminat de grai, cu alte cuvinte, poetul să urmeze poetica tăcerii elocvente.

Mai găsim şi cîte o inautenticitate a expresiei, care riscă să contamineze trăirea: „luni. şi e o sfârşeală. / marţi. şi-adie a igrasie. / miercuri. şi e scrâşnet de zgură. / joi. şi bate a pustiu. / vineri. şi dangăne a nelinişte. / sâmbătă. şi susură irosire. / duminecă. încotro acum? // sub foşnetul stejarului culegi ghinda / cu gesturi nemurite, de stampă. / Masca s-a topit în piele / Memoria într-un zâmbet de tarabă”.

Acolo unde ‘artisticul’ întîmpină rezistenţă, acolo unde poetul se mulţumeşte cu simpla notaţie, poezia nu întîrzie să apară: „ca şi atunci când din şură / se-nălţa înspre acoperişul spart / aburul vitelor / învăluind / luna // peste pulberea luncilor, caldă / ca desculţa copilărie, în zori // prin faţa ferestrelor deschise, murmurul / copiilor aplecaţi peste carte, răcoarea // înserării printre ramuri sub stelele coapte, încât / în deplină tăcere câte una se prăbuşea”, pentru ca acolo unde grandilocvenţa tulbură nişe interogaţii, presupunem, serioase, la întrebarea „şi cum să redai transparenţa, limpezimea / părăsind broboane de ecou” îţi vine să răspunzi: nu ştiu decît că nu aşa…

Spulberări pare un poem în stare a da măsura lui Andrei Zanca – un expresionist temperat, fără disperări sau angoase extreme (sau neexprimîndu-le), şi păcătuind prin exces de artisticitate (chiar dacă aici e vorba de doze infinitezimale): „am zărit memoriile lor plutind pe ape, exalând / miasma stătută a deltelor, păsările / renunţând la migrare. // am contemplat îndelung iernile încremenite / ca un ţipăt de lebădă, corbi / zvâcnind doar dintr-o aripă, arborele / desprinzându-se de arbore, satele horcăind // în înserarea hepatică, m-am oprit. // pe câmpul părăginit şi gol, un copil /aşezat lângă foc, cânta. // cânta din muzicuţa lui cât un ciob. / acelaşi cânt, mereu reluat // învăluiţi, lent mistuiţi / în ninsoarea egală”. Tot în aceeaşi categorie ar intra şi, să spunem, aproape de heleşteul, ori alte poeme.

Modul de construire al imaginii l-am înţeles. Pe cel al poemului, de asemenea, chiar dacă, în majoritatea cazurilor nu am fost de acord cu el. Mărturisesc însă că logica volumului mă depăşeşte. Nu pot spune nici măcar că e un koan (cum se vrea o poezie cu acest titlu) – aşa cum nu m-a surprins (ca să nu mai vorbim de iluminare) poezia aceea, la fel, volumul m-a lăsat aproape cum m-a găsit.