451 F 4-5-6

REVISTĂ DE CULTURĂ
Arad, România, 310122, B-dul Revolutiei, nr. 103,
Tel/Fax: 0040-257-281706
e-mail: arca@rdslink.ro

451 Fahrenheit

Vorba poetului, aprilie e luna cea mai crudă. În ordine, ne-au părăsit George Pruteanu (încă din martie), Cezar Ivănescu şi Monica Lovinescu.

Ca de obicei, moartea (sau bunul-simţ sintetizat în latinescul de mortuis…) îi transfigurează pe oameni. Aşa şi în presă. Rodica Zafiu publică un necrolog din perspectiva specialistului, Doar o vorbă… («România literară» nr. 13 / 4 aprilie 2008), din care cităm:

„Regizorul şi actorul Pruteanu punea în scenă un permanent dialog cu telespectatorii, cu mirări şi întrebări retorice, mimînd orice: limba de lemn, dialogul din Căldură mare, lecţia pedantă, titlurile presei de senzaţie (‘Jurnalul de la 8 fără 5. Record mondial la pleonasm. Bucureştiul schimbă latina. Captură de adjective stupefiante. Urechile care văd’, 26.III.1997), afectarea diminutivală (‘Bună seara, simpăticuţi şi telespectatoraşe. Mă încearcă doruleţul să vă vorbesc despre un cuvînt internaţional şi înţelesurile lui întortocheate’ 10.V.1997), graiul local (‘Doamnielor, domnilor şî fătucielor, binie v-am găsît, sară bună, ş-apă numa o să vedieţi mai încolo de ce mii vorba aşe’, 14.V.1997), stilul telegrafic (‘Telespectatori, bună. Această seară subiect abordat stil telegrafic berc STOP. Stil telegrafic este bun aduce om economie timp spaţiu STOP. Literatura noastră scriitori celebri recurs stil telegrafic rezultate f.f. bune’, 5.IV.1997)”.

De partea cealaltă, un text un pic mai puţin plăcut, cel al Alinei Mungiu-Pippidi, La moartea unui clovn («România liberă», 31 Martie 2008), în faţa căruia nu ştii ce să faci, să iei în serios avertismentul pe care îl reprezintă, să te indignezi că nu respectă uzanţele bunei cuviinţe, rezumate mai sus, să-ţi aminteşti de ego-ul supradimensionat al autoarei (care, scriind despre atentatul de pe 11 septembrie, găseşte de cuviinţă să ne spună că tocmai era în bibliotecă la Harvard şi-şi pregătea un curs). Dar să cităm şi să vedem:

„A murit zilele acestea un vechi prieten de-al meu, George Pruteanu. Corul fals şi gălăgios de la moartea lui tinde să ascundă faptul că această celebritate, care a murit săptămâna trecuta era un ratat, adică un om excepţional de înzestrat care nu a reuşit să-şi valorifice darurile. Mă simt datoare să scriu despre George, nu pentru el (tăcerea ar fi cel mai bun omagiu care s-ar putea aduce memoriei lui), ci pentru toţi oamenii sub 35 de ani care au doar o idee vagă cine a fost el şi nici o idee cine ar fi putut fi. […]

Clovnul George Pruteanu a fost mult mai tare ca omul de cultura George Pruteanu, de a cărui moarte s-a făcut finalmente vinovat. Dar această crimă s-a petrecut mult mai demult decât vinerea trecută. Când Cristian Tudor Popescu m-a certat într-un articol de-al lui prin 2003 că i-am spus lui Pruteanu ‘George’ cu lacrimi în ochi într-o emisiune, în loc să-l înjur cum merita, avea perfectă dreptate. Atunci îmi dădusem eu brusc seama că George Pruteanu al meu era mort şi am început să-l plâng în direct. De asta azi nu mai am lacrimi la a doua lui moarte, a cărei lecţie este că şi cel mai mare talent poate muri de prea puţin caracter într-o societate ca a noastră. Asta e singura lecţie a tragicomediei care a fost viaţa prietenului meu George Pruteanu”.

Dacă despre Cezar Ivănescu putem spune că ne rămîne poezia sa, Monica Lovinescu a fost cea mai deplînsă dintre cei trei. «România literară», nr. 16 / 25 aprilie 2008 îi dedică un grupaj conţinînd Marile repere (Augustin Buzura), Marea Doamnă ne-a părăsit (Nicolae Manolescu), Luciditate şi patetism (Alex. Ştefănescu), Instanţă morală (Livius Ciocârlie), O scrisoare (Ioana Pârvulescu), Un fond sacrificial (Gheorghe Grigurcu), Prezenţă copleşitoare (Alexandru Niculescu).

Revista «22» (nr. 946 / 22 – 28 aprilie 2008) îi dedică un supliment în care semnează Gabriel Liiceanu, Florin Ţurcanu (Împotriva uitării), Vladimir Tismăneanu (Pentru libertate, trebuie memorie), Alexandru Solomon (O autoritate de netăgăduit), Smaranda Vultur (Martor neobosit al timpului ei), Consiliul de Administraţie al GDS (Un reper al conştiinţei). Fără a inventaria toate apariţiile, dintre ziare se remarcă, cu o serie de texte, «Cotidianul» şi «Evenimentul zilei», cu un serial datorat lui Vladimir Tismăneanu.

Tot în «Cotidianul» (25 aprilie 2008) semnalăm un text discutabil, poate în aceeaşi măsură ca şi cel al Alinei Mungiu-Pippidi, Monica Lovinescu în căutarea mamei, de Gabriel Liiceanu: în ce măsură ai dreptul să faci publice nişte detalii atît de intime (nu e vorba aici de povestea morţii mamei Monicăi Lovinescu şi de delirul acesteia în ultimele momente de viaţă), şi cînd? Una e s-o faci peste ani, cînd lucrurile s-au aşezat, şi alta cînd mortul nici nu s-a răcit bine. Încît te întrebi „Ce fel de iubire e asta?” Nici măcar disperarea pierderii nu pare a justifica gestul.

„Stau aşezat pe un scaun tras lângă patul ei. Dar tot nu mă priveşte. Fixează un punct de pe peretele aflat în faţa mea. Buzele, neînchise bine, lasă să apară, căzut în colţul drept al gurii, vârful limbii. Tăcerea se prelungeşte minute în şir. După o vreme spun: ‘Atunci o să plec, Monica’. – ‘O să pleci…’ – ‘Dacă îmi daţi voie.’ – ‘Îţi dau voie.’

Mă ridic şi mă aplec asupra ei. Încep să o mângâi cu mâna pe obraz. O fac cu gingăşie, încercând să-i transmit prin mângâierea mea tot ce altminteri nu mai poate fi spus. Întoarce capul spre mine, mă priveşte direct în ochi, fără expresie, în vreme ce limba îi alunecă încet din gură, flască, înghiţită la răstimpuri şi scoasă iar, cu un plescăit înfundat. Ce batjocură! Acesta era omul cu care, alături de Virgil, obţinuserăm de-a lungul anilor, în marginea unui anumit mod de a comenta existenţa – cu un amestec straniu de competenţă, indignare şi umor –, o complicitate care ne scosese oarecum în afara lumii”.

Ar mai fi de remarcat afluenţa de insulte de pe forumul ziarului, ca şi cenzura căreia i-a fost supusă – puteau fi văzute replici la postări inexistente (i. e., şterse), pentru ca, la puţină vreme după aceea, toate mesajele să fie şterse, cu scuze pentru cititorii cu bun-simţ, care postaseră intervenţii în limitele decenţei.

Ca reacţie la o lucrare a artistului (n-avem alt nume pentru această persoană) Guillermo Habacuc Vargas şi care a constat din expunerea unui cîine legat şi lăsat să moară de foame şi sete, criticul Pavel Şuşară propune, în Moartea artistului Habacuc, («România literară» nr. 14 / 11 aprilie 2008) următorul proiect:

„organizatorilor Bienalei… să îmi rezerve o cameră de cca. 50 m2, luminată intens şi de o curăţenie exemplară, să monteze o parîmă într-unul din colţuri, în aşa fel încît ea să constituie ipotenuza triunghiului astfel format, să ataşeze acesteia un lanţ culisant, cam de 1,5 – 2 m lungime, iar la capătul liber al acestuia, într-o zgardă solidă şi bine asigurată, să-l imobilizeze, după ce, mai întîi, a fost capturat, pe cetăţeanul costarican Guillermo Habacuc Vargas. El va fi ţinut astfel, fără apă şi fără mîncare, pînă cînd funcţiile sale vitale vor ceda încetul cu încetul, pînă cînd va muri, mai apoi, ca un cîine, şi atunci lumea se va cutremura, se va trezi din amorţirea morală de astăzi şi va renaşte paradiziac din propria sa disoluţie. Cine ar putea să-şi facă probleme din pricina faptului că trebuie să suprimăm o viaţă pentru a semnala disfuncţiile contemporaneităţii, se va obosi degeaba, fiindcă, asemenea oricărei fiinţe de pe lumea asta, Guillermo Habacuc Vargas este muritor şi, mai devreme sau mai tîrziu, el tot va da ortul popii, aşa că de ce să nu convertim fatalitatea într-o măreaţă, unică şi irepetabilă construcţie artistică?”

Chiar dacă pare sadic, mesajul e limpede:

„Dacă vrei să faci experienţe cu viaţa şi cu moartea, dacă vrei să transmiţi mesaje radicale, dacă vrei să oferi soluţii finale, e bine să începi cu tine însuţi. Pentru că manualele de istorie sînt pline de artişti care s-au jucat în toate felurile cu viaţa şi, mai ales, cu moartea, altora. Chiar şi cu moartea unui cîine, fiindcă în anumite situaţii şi cîinele e om”.

Rămînînd în domeniul artelor plastice, de astă-dată în cel al artei monumentale şi avînd ca pretext statuia lui Carol I (arădenii au o bună experienţă a statuilor şi amplasării lor), semnalăm două opinii. Una, a unui critic literar (de origine arădeană), Ioan Buduca, Carol I, din nou în Bucureşti («Ziua» / 6 mai 2008), în esenţă favorabilă monumentului, nu fără a lansa şi o doză de ironie:

„Toată criza urbanistică din zona aceasta şi toate polemicile pe care le-au deschis câteva proiecte ale primarului Videanu în cei patru ani ai mandatului său primesc o lumină nemaisperată printr-un unic gest de artă adevărată: da, vedem acum ce ar trebui să fie această zonă, ea ar trebui să ne aparţină doar nouă, pietonilor, şi respectului nostru pentru istorie (chiar dacă zeflemeaua tipic bucureşteană va începe să bârfească din nou ‘ţeapa’ Revoluţiei, spunând că, da, dom’le, s-o lăsăm acolo, că e bună de pripon pentru calul lui Carol I, dacă într-o bună zi Maiestatea Sa va dori să se dea jos de pe regescul său armăsar)”.

şi una a unui critic de artă, Erwin Kessler, – Carol călare pe Mihai (Nebunul) («22», nr. (948) / 06 – 11 mai 2008):

„în dispunerea actuală, privit frontal din Curtea de Onoare a Palatului Regal, monumentul ecvestru al lui Carol I este practic obturat de o operă mult mai importantă decât statuia lui Codre, Mihai Nebunul, remarcabilul bronz al lui Ionescu-Valbudea. Văzut în perspectivă, pe axă, din Curtea de Onoare a fostului Palat Regal, Carol I pare să-l călărească pe deşelate pe agitatul Mihai Nebunul, iar nu pe placidul bidiviu de bronz dintre picioarele-i răschirate. Prin inevitabila suprapunere perspectivală, dar mai ales prin tensiunea dramatică a personajului şi prin calitatea plastică a realizării, sculptura lui Ionescu-Valbudea lasă cu mult în urmă ternul decoct renascentist al lui Codre, cum fac de altfel şi celelalte statui, semnate de Fritz Storck sau de Ioan Georgescu. Prezenţa acestor sculpturi în acel loc va demasca mereu tentativa atât de transparentă a comanditarilor şi a autorului prezentului Carol I, care, bazându-se pe indiferenţa estetică a publicului, speră ca, în doi-trei ani de la instalarea ei, această imitaţie de statuie istorica să treacă drept ceea ce nu este, drept o autentică, veche statuie istorică. Mihai Nebunul şi celelalte statui veritabil ‘istorice’ vor arăta mereu cu degetul către compoziţia greoaie şi către suprafaţa neîngrijită, inutil ‘expresivă’, rugoasă, nepolizată, a bronzului recent, denunţându-l ca uzurpator – un Carol pe cal din vreme de Becali”.

În «România literară», nr. 16 / 25 Aprilie 2008, Alex. Ştefănescu taxează infatuarea (sau orgoliul nemăsurat, manifestat într-un soi de protocronism aplicat propriei persoane), al lui Marin Mincu, în Inegalabilul Marin Mincu:

„‘Singurul critic român e Manolescu. Dar faptul că i-am criticat metoda m-a costat absenţa din Istoria… lui. Să-i spui lui Niki (către Călin Vlasie, care urmează să editeze Istoria… lui Manolescu) că limbajul lui critic a rămas la fel de urechist.’

Problema e dacă are sau nu ureche muzicală. Pe de altă parte, rămâne o enigmă de unde ştie Marin Mincu că este absent într-o istorie aflată încă în lucru.

În ceea ce ne priveşte, îl asigurăm că este prezent într-o istorie a umorului involuntar românesc la care lucrăm în momentul de faţă”.

Textul din «România literară» (14 / 11 Aprilie 2008) al lui Gheorghe Grigurcu, Avatarurile protocronismului, este doar una din analizele, în genere elogioase, cu care a fost întîmpinată cartea Alexandrei Tomiţă despre protocronism. Promitem să o discutăm şi noi.

În ceea ce priveşte revistele, hai să le spunem surori (verişoare, oricum), «Vatra» şi «Familia», rămîne cum s-a stabilit: prima se opreşte pe internet la cuprinsul unui număr de pe la mijlocul anului trecut, iar site-ul celei de-a doua e (tot) în construcţie.