„Marele filosof german”, Friedrich Nietzsche era fundamental un artist. Existenţa sa a urmat cu fidelitate cei doi termeni promovaţi de el cu atâta pasiune: creaţia şi distrugerea. Nimeni nu era mai în măsură să producă entuziasm juvenil, afirmări şi negaţii acerbe. Utopia neantului. Părerile asupra scrierilor sale vor putea rămâne multă vreme împărţite. Poate că atenţia ar trebui în primul rând îndreptată asupra poetului, a stilistului Nietzsche. Atitudinea estetică faţă de lume pare să fie tot ce a rămas viguros în opera sa. Nietzsche a rămas un veritabil stilist. „Omul de dincolo”, „Supraomul”, în fine, „Übermensch”, reprezintă viziunea utopică a lui Nietzsche despre omul viitorului, preconizat cu atâta patimă, dar absolut lipsit de suport în realitatea clamată, de-a dreptul bombastic.

Fără a fi deloc nouă, eterna reîntoarcere e o poveste de-a dreptul străveche, minată, după unii (Eudemos din Rhodos) de contradicţie, dar susţinută de neoplatonici şi alţii.

În fine, cine are de gând să afle ce este Viaţa, das Leben, să-l întrebe pe Nietzsche. Era noţiune lui importantă, confuză am putea spune, ca şi libertatea.

Din incubatorul său imaginar, el promitea „o epocă tragică”, clocea „cele mai dure” şi „mai necesare războaie”. El mai preconiza unele „sarcini de importanţă cosmică”.

Poate tocmai momentele de megalomanie, de confesiune feminină, fragmentele în care se explică de ce este el „cel mai” sau despre rolul nutriţiei şi al crimei în creaţie, Nietzsche este deosebit de agreabil, de uman. Dar iată ce scria el despre „Inactualele”: „Cele patru «inactuale» sunt pe de-a întregul războinice. Ele dovedesc că eu nu eram un «Visător», că îmi face plăcere să scot pumnalul – poate chiar că am joc al încheieturii mâinii primejdios de liber”.

Poetul se complăcea adesea în postura de filosof: „Până la urmă m-am declarat mulţumit cu piazza Barberini, după ce osteneala de a găsi o regiune anticreştină mă epuizase. Mi-e teamă că am întrebat odată, pentru a scăpa pe cât posibil de mirosurile urâte, şi la palazzo de Quirinale dacă n-au o cameră liniştită pentru un filosof”.

Nimeni n-a oferit hiperbole de viitor şi o viziune, la fel de hiperbolică despre sine, ca acest filosof care a bătut neîncetat în porţile neantului.

„Iisus a ieşit deci afară, purtând cunună de spini şi haina de purpură. «Iată omul!» le-a zis Pilat.” (Ioan 19,5). N-are rost să exclamăm, suntem nevoiţi a privi adevărul în simplitatea seducătoare a frazei sale.

Şi l-a imaginat careva pe Friedrich Nietzsche în postura de simplu enoriaş al unei biserici creştine? Sau izbutind să se abţină de la scrierea lui Zarathustra şi a Antichristului? Abia atunci, el însuşi, fără să ştie şi fără s-o spună, ar fi fost un adorabil übermensch.

Cu toate acestea, despre Nietzsche se va mai scrie mult şi cu folos. Un exemplu este şi cartea Gildei Vălcan, Antichitatea în filosofia lui Nietzsche, apărută la editura „Bastion” din Timişoara. Universitar arădean, profesor de filosofie şi scriitor înzestrat, Gilda Vălcan abordează relaţia filosofului demolator de mituri cu o epocă mai puţin cunoscută din filosofia Greciei antice, epoca presocratică, homerică, tragică. Marele filolog, specialist în limbi clasice, aduce filologia în filosofie. Thales şi Anaximandru, Heraclit şi Parmenide sunt piloni ai cunoaşterii care trebuie să contracareze decadenţa spiritului grec, reprezentată de Socrate, Platon şi un poet tragic, Euripide.

Cercetarea în discuţie îşi asumă întrutotul responsabilitatea acestui demers: „Fiecare intuiţie asupra lumii, fiecare idee preluată sau reluată din vechime, trebuie să fie un punct de pornire către altceva, căci lumea este infinită şi cunoaşterea ei presupune atât folosirea ordonatoare a raţiunii, cât şi, sau mai ales şi, intuiţia dublată de actul creator prin care putem arăta sau spune cele ce nu pot fi ordonate de raţiune. De aceea, Nietzsche va rămâne întotdeauna un subiect inepuizabil,...”.

Structurată în cinci mari capitole, precedată de Introducere şi urmată de Concluzii, Antichitatea în filosofia lui Nietzsche este rodul muncii pe o bibliografie imensă, bibliografie care abordează aproape integral istoria filosofiei.

Actul eroic, act care caracterizează cu asupra de măsură atât pe Nietzsche care avea ştiinţa adulmecării, cât şi pe exegeta sa, este acela de a privi în negura vremurilor. Spre a vedea cum acţionau anticii presocratici, din inocenţă sau din voinţă, dat fiind că voinţa este un atribut esenţial uman şi, mai aproape, ce a determinat acţiunea modernilor şi dacă raţiunea şi creştinismul sunt pure „valori abstracte”, lipsite de voinţă. Deoarece se conchide cum că „Supraomul se va deosebi şi de omul antic (...) dar şi de omul modern.”

Şi cine, în fond, ne opreşte să aşteptăm venirea supraomului?: „Cu acest gând (n.n. – eterna reîntoarcere), care l-ar condamna pe omul comun, pe omul de turmă la un pesimist disperat, supraomul va găsi în sine forţa necesară de a-şi crea noi orizonturi, noi perspective. Devenirea omului va fi un act de voinţă şi nu unul inocent, prin aceasta omul îşi depăşeşte zeii al căror joc este unul lipsit de conştiinţă, senin, antrenând fără regrete forţe contrare în jocul lor.

Supraomul se va deosebi astfel şi de omul antic, cel care acţiona conform propriei naturi din inocenţă, iar nu din voinţă, dar şi de omul modern, cel care s-a condamnat pe sine la o falsă existenţă, în virtutea unor valori abstracte impuse de creştinism şi de raţiune.”

Cartea Gildei Vălcan este demnă de interesul celor pasionaţi de filosofie, de reflecţie, de studiu, de „Civilizaţia antică versus civilizaţia modernă.” O carte doctă, academică şi, mai presus de toate, o carte care incită la dialog, la dialectica detestată de Nietzsche. Antichitatea în filosofia lui Nietzsche naşte întrebări: vor fi fost Thales, Anaximandru, Heraclit, Parmenide doar nişte inocenţi?