„Fulgul de zăpadă e un strop de apă înflorit”

L. Blaga

Mi-e dificil să evit mirarea determinată de enciclopedismul exprimărilor textuale blagiene. În lirică, a distilat experienţe afective, în teatru a aplicat teorii estetice, în textele filosofice glisează aserţiuni psihologice şi deopotrivă cosmogonice. Textele rămân o sporită sursă de satisfacţii, primenindu-se prin interes divers şi neostoit. O respiraţie filosofică asupra inconştientului nu pare nici nefirească şi nici fără substanţă. Încă, Vasile Băncilă[1]  atrăgea atenţia asupra faptului că „inconştientul este cheia de boltă a întregului său sistem filosofic”. El anticipează că, sub cupola conceptului, cresc idei deopotrivă psihologice şi metafizice. („Simţul de psiholog al artistului şi observatorului Blaga s-a unit cu intenţia organică a metafizicianului”). Într-un recent volum, Leonard Gavriliu[2]  identifică dimensiunea psihologică a operei lui Lucian Blaga, focalizată pe inconştient. Demersul interpretativ i-a fost stimulat de râvna privind conceperea unei filosofii a inconştientului, disciplină pe care o denumeşte Noologia abisală[3] . Blaga spune că „inconştientul este partea genială din fiecare muritor”, este demonul „care făureşte, inventează”, iar dacă aş fi sculptor, continuă filosoful, aş modela „Templul inconştientului”, un demon, „ceva păgân”, care să exprime „un nemărginit belşug de putere creatoare”. În alt loc[4], psihanalistul din Blaga afirmă: „Nimic nu este în inconştient, ce n-a fost înainte în conştiinţă, afară de inconştientul însuşi”[5]. Parafrazând pe J. Locke şi Leibnitz, Blaga aduce o completare textuală care dă inconştientului şansa autorităţii.

Dar ce se înţelege, totuşi, prin conştient şi prin inconştient, termeni extrem de bogaţi în semnificaţii şi dificil de cuprins într-o definiţie. Conştientul aparţine – evident – familie lexicale din care face parte „conştiinţa”, un concept mult mai „popular” şi mai voluntar în limbaj. Ce este conştiinţa? Lucian Blaga nu a acordat atenţie conştiinţei şi n-a lăsat conceptul să-i zgândăre neliniştile, dar are expresii prin care o identifică drept „o mică flacără invizibilă”, „autoconfidenţă”, „reflectare obiectivă a lumii”, „o logică a acţiunii umane” ş.a.m.d. Literatura psihologică (Janet, Zazzo, Leontiev, James, Sillamy, Köhler etc.) apreciază conştiinţa ca „un raport fără suport”, unde nu poate pătrunde „fiziologia”, ci doar speculaţiile logicii. Conştiinţa este „un sistem” cu două componente: ectoconştiinţa (partea activă, de conştienţă, veghea cu care organismul filtrează stimulii din interiorul şi exteriorul său, prin folosirea raţiunii) şi endoconştiinţa (partea latentă, caleidoscodică, zona fantazărilor onirice, ale refulărilor şi subliminărilor, „un fel de cimitir al vieţii psihice”, o casă de detenţie a impulsurilor oprite de decenţa apartenenţei la o conştiinţă colectivă). Conştiinţa – şi insistăm poate prea mult, chiar şi pentru că adeseori inconştientul i-a devenit antonim – înseamnă gândire logică, dar şi „a avea senzaţii”: „capacitatea omului de a atribui sentimente activităţilor mentale” (K. Popper, D. Dennett, A. Allport).

Înainte de a trece la „inconştient”, care constituie interesul nostru în legătură cu filosofia psihologică a lui Blaga, în topografia psihicului, cică ar mai exista un subconştient, un fel de „inconştient normal”, de „conştiinţă stinsă” (A. Ribot), localizat între conştient şi inconştient. El reprezintă rezervorul în care se reprocesează reziduurile conştiinţei, identificabil cu memoria de lungă durată (M. Golu, 2004), de unde conştiinţa îşi selectează percepţiile (intelectuale, emoţionale). Deocamdată, ignorăm această ipoteză a existenţei unei zone de graniţă între cele două realităţi, chiar şi pentru faptul că specialiştii nu i-au dat un contur suficient de delimitat.

Ce este inconştientul? Psihanaliştii pun conceptul în postura de fundament al comportamentelor umane. „Inconştiente” sunt „activităţi psihice desfăşurate în afara câmpului clar al conştiinţei”[6], cum ar fi preferinţele şi aversiunile oamenilor, nesesizarea atingerii hainelor pe care le purtăm, sentimentele noastre ignorate, activităţi automatizate etc. E partea ascunsă din noi, e „celălalt tărâm”, „învăţătorul interior”, e „memorie”, e „ceva dincolo de lumea inteligibilă”, e depozitarul „matriţei stilistice”. E inconştientă orice stare căreia nu-i găsim o justificare raţională. La o nouă întrebare despre „inconştient”, răspundem prin o identificarea sa cu partea endo a conştiinţei.

Comentând opiniile existente despre inconştient, Blaga sesizează „profilul nebulos” al conceptului, care refuză „metode măsurătoare”, întreţinând prudenţa şi o teamă de o „nouă teologie”. Proscrierea face din domeniul psihologiei un fel de „cometă fără coadă”[7]. Popularitatea suspectă a psihanaliştilor, care mobilează inconştientul cu „refulări” şi „complexe”, precum şi „acaparanta pasiune” a romanticilor ameninţă inconştientul să devină „manivela unei flaşnete cu melodii stereotipe”. Lucian Blaga are cutezanţa să pună o întrebare răscolitoare: „Cum e lăuntric configurat inconştientul?”. Răspunde: „ni-l închipuim ca o realitate psihică amplă, cu structuri, de o dinamică şi cu iniţiative proprii, cu funcţii severe, de o ordine şi de un echilibru lăuntric, graţie cărora el devine un factor în mai mare măsură sieşi suficient decât e conştiinţa. Ar fi foarte exagerat să afirmăm că inconştientul e un cosmos; el e totuşi ceva ce aduce a cosmos”[8]. Din noua perspectivă, arhitectura sistemului filosofic blagian îşi are temeiul în categoriile inconştientului, gazdă a „matricei stilistice”: „ţinta noastră este să punem în lumină factorii inconştienţi, care stau la temelia fenomenului stil. Stilul este rezultatul unor factori multipli, discontinui, de expresie categorială, care alcătuiesc o matrice stilistică, cu cuibul în inconştientul omului”[9].

Mi se pare limpede punctul de vedere al filosofului: inconştientul este axul existenţei omului, este acea „diferenţială divină”, partea genetică prin care omul e parte a Marelui Anonim. Numai „omul deplin” (cel capabil de revelare) dispune de inconştient cognitiv, iar o asemenea înzestrare ţine de şansa „revelării misterelor”. De acest imbold ascultă Blaga „atunci când invocă necesitatea elaborării unei noologii abisale, adică a unei doctrine care să-i permită explorarea în profunzime a acelor factori care ţin de structuri fundamentale ale fiinţei umane”[10]. Dezghiocarea misterelor e starea reală a omului luciferic, iar instrumentul ţine de categoriile abisale, cu care „omul deplin” operează. Organizate într-o „matrice stilistică”, având „cuibul în inconştientul omului”, acestea sunt „categorii ale spontaneităţii plăsmuitoare”[11].

Grafia structurii spiritului uman, prezentată în eseul Orizont şi stil are o justificare pozitivă prin aşezarea inconştientului într-o poziţie favorizantă faţă de conştiinţă. Prin intermediul categoriilor abisale (d), inconştientul spiritului uman (B) sondează/cunoaşte/revelează orizontul misterului (M), aşezat dincolo de lumea dată, concretă (L). Consecinţele revelării misterului sunt manifestările creatoare ale omului. Ele poartă pecetea stilistică, o formă de impregnare a produselor zămislite cu zestrea structurată în inconştient individual, dar parte a inconştientului colectiv[12]. Prin „matricea stilistică”, formulă metaforică pentru ceea ce psihologii actuali numesc „inconştientul colectiv”, Lucian Blaga a identificat un fenomen: ea, matricea stilistică, reprezintă memoria ereditară cu posibilităţi de reprezentare. Forţe ascunse în inconştientul individual renasc şi activează comportamentele prin care ne manifestăm în clipele atât de ciudate ale vieţii noastre.

Oamenii au exprimări existenţiale naturale (securitate, hrană, sex) şi aspiraţii superioare. În prima categorie, Blaga aşază omul paradisiac, iar în a doua omul luciferic, cel „deplin”, capabil de cochetare cu misterul, zgândărit de neliniştea inconştientului. Acesta este insul superior, construind cultură şi accelerând mutaţia ontologică a speciei. Paradisiacul este dominat de arhetipuri („cristalizarea unor experienţe în circuitul biologic – instinctiv în orizotul lumii sensibile”)[13], în timp ce Lucifericul este înzestrat cu harul mutaţiei, prin revelarea misterului în creaţii stilistice şi de cultură (mituri, teorii, arte, concepte morale). Omul plăsmuitor se justifică pe sine însuşi în postura de „diferenţială divină”. El creează mistere „la fiecare pas”, căci, ridicând zăgazurile inconştientului, zvâcnirile se convertesc în înfăţişări stilistice. Râvneşte să-l „detroneze” pe Creatorul ontologic, dar are sentimentul tragic – de tip sisific – al copierii, doar al copierii faptelor acestuia: „creaţia este al doilea surâs al tragediei noastre”[14]. Izvorul creaţiei se află în inconştientul său, care are în structură zestrea ereditară colectivă, un fel de „moştenire arhaică”, sedimentată în fiecare.

Lucian Blaga anticipează filosofic rolul inconştientului în viaţa psihică, identificând implicaţiile acestuia în plăsmuirile culturale. Acestea poartă pecetea stilului, „a cadrului în care se manifestă orice fenomen creator şi care îşi are izvorul în locuri de necercetat”[15]. Dar ascultaţi ce spune filosoful: „unul şi acelaşi stil se imprimă tuturor creaţiilor de cultură dintr-un anume loc şi timp”[16]. „Noi explicăm stilul cultural prin categoriile inconştientului”, pe care le numim „abisale”. Inconştientul nostru posedă un spaţiu şi un timp, apoi categoria formativă, categoria expansiunii sau retragerii din orizont, categorii eterogene, toate alcătuind un cosmos stilistic. Categoriile abisale care configurează stilul unei culturi sunt „primite”, ca un fel de ereditate colectivă, alcătuind „matricea stilistică”; vatra sau matca stilistică rămâne potenţialul inconştient privilegiat, care stă la baza creaţiei culturale a unui popor”[17]. Mărturiseşte Blaga, în continuare: „am pus pe picioare teoria categoriilor abisale, a căror descoperire îmi aparţine în întregime”[18]. În acelaşi loc, Blaga menţionează: „contribuţia noastră la problema inconştientului se desenează în sensul că înafară de structurile şi aspectele psihice (stări afective, trăiri, imagini) care se atribuie inconştientului, noi aducem şi structuri spirituale ale inconştientului (cum ar fi funcţiile categoriale)”. E vorba de ceea ce Blaga numeşte categoriile abisale. Iată că filosoful pomeneşte în mod explicit de o structurare a inconştientului în categorii („genuri maxime pe care le avem încrustate în mintea noastră”[19]), gradate de la cele cognitive la cele abisale, specifice spontaneităţii. Asemenea universalii sunt altoite în memorie, reprezentând „schema aminoacizilor din genele noastre”[20]. Prin ipoteza despre inconştient, Lucian Blaga găseşte o justificare la rostul omului ca fiinţă creatoare. Omul – deplin luciferic se află între surâsul tragic al creaţiei şi surâsul tragic al instanţei. Graţie categoriilor stilistice – ca expresie a inconştientului (colectiv) – omul, revelând, plăsmuieşte, aşa cum aceleaşi categorii abisale reprezintă bariere de securizare a Marelui Mister, ferindu-l de indiscreţia omenească.

Vă propunem un scurt răgaz şi o atenţie sporită pentru o explicaţie asupra actualităţii ipotezei lui Blaga privind structura şi autonomia inconştientului. În dorinţa sa de „a depăşi deficienţa filosofică a psihanaliştilor”[21], Lucian Blaga emite o ipoteză extrem de curajoasă, care va fi confirmată de psihologii din jurul anilor 1970. Psihologia „defineşte inconştientul extensiv şi pozitiv, ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţe ascunse, conflicte emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. El nu este lipsit de organizare, ci dispune de o altă organizare, foarte personală. Ca un alter-ego, el neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar asta nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivităţi”[22]. Psihologii contemporani superpozează conţinuturile presupuse de Blaga ale inconştientului, cum ar fi energizarea vieţii intime, stimulent al creaţiei, spontaneitatea motivaţională, structuri ereditare etc. Mai mult, în viaţa noastră psihică au loc „relaţii de dominare a conştientului de către inconştient”, exprimate în stările de afect, transă creatoare şi inspiraţie, patologie în care „inconştientul devine principalul reglator al conduitei”[23]. Dan David[24]  apreciază că Blaga şi-a adus cea mai importantă contribuţia la limpezirea conceptului. După Blaga, „inconştientul e partea genială din fiecare muritor, în contapunere cu psihanaliştii care îl consideră „partea infamă, instinctuală” a fiinţei umane. Psihologia cognitivistă actuală[25]  deplasează problematica inconştientului dinspre cognitiv spre comportament, afirmând că inputul e inconştient, iar autputul e conştient”. Lucian Blaga, menţionează aceştia, generează „o perspectivă constructivistă”[26], întrucât cea mai mare parte a proceselor noastre poartă amprenta inconştientului, iar gândirea conştientă e o excepţie, nu o regulă (Nisbett, 1977, Lewicki, 1986, Miclea, 1999).

Într-o epocă în care psihologia îşi căuta identitate, Lucian Blaga „a simţit” cu harul său creator, căci omul e un mister, iar aleanurile sale metafizice nu se regăsesc doar dincolo de sine, cât mai ales în propria sa configuraţie.

Inconştientul individual – ca parte a eului colectiv – dă sens şi armonie existenţei. Plăsmuirile cu adiere creatoare îşi au sursa în acel topos al psihicului, pe care insul nu-l poate cuprinde în revelaţiile sale, fiind un mister pe care biata conştiinţă atât de temporară îşi varsă lacrimi de neputinţă. La sfârşitul opusculului Orizont şi Stil din Trilogia culturii, Lucian Blaga realizează, în limbaj propriu, o sinteză asupra funcţiile inconştientului: „Inconştientul ni se descoperă ca o realitate psihico-socială, statornicită în orizonturi, care îi aparţine, funcţionând suveran după propriile norme, graţie unei închegări de atitudini, accente şi năzuinţe, puternic constituite, şi care împrumută conştiinţei individuale suportul conţinutului şi neştiute legături cu colectivitatea. Căci, prin orizonturile inconştiente şi prin matricea stilistică suntem într-o măsură, cum nici nu visăm, ancoraţi într-o viaţă anonimă”. Rostirile sale artistice sunt plăsmuiri noologice.

NOTE:

1 V. Băncilă, Lucian Blaga, energie românească, Colecţia Ghid Românesc, Cluj, 1938, pp. 45-49.

 2 Leonard Gavriliu, Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga, Editura IRI, Bucureşti, 1997.

 3 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969: „Noologia abisală se referă la structurile spiritului inconştient (noos, nous), căci pe lângă un „suflet” inconştient, noi admitem şi existenţa unui „spirit” inconştient” (1935). Din acest punct de vedere, I. Bădescu, în volumul Noologia (2002) defineşte noologia ca „ordine spirituală a lumii mutată în cuvântul explicativ”. Este ştiinţă interdisciplinară, care unifică învăţăturile teologiei cu antropologia şi sociologia...într-un exerciţiu înnoit şi înnoitor al cunoaşterii însăşi” (p. XXVII).

 4 Lucian Blaga, Trilogia culturii, p. 21.

 5 Ibidem, p. 15. 

6 L. Gavriliu, op. cit., p. 225.

 7 L. Blaga, Orizont şi stil, în Opere filosofice, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1985, p. 81.

8 Ibidem, p. 83.

9 L. Blaga, Op. cit., p. 335.

10 L. Gavriliu, op. cit., p. 45.