„– Sora mea nu a trăit mai mult de 23 de ani. Nişte bărbaţi au violat-o şi au ucis-o. Au îndesat-o într-un coş de gunoi. La două străzi de apartamentul ei.

– Fratele meu lucra la camera de gardă în centrul oraşului. Un drogat a fost adus cu o rană la coaste. Fratele meu a încercat să usuce rana, iar drogatul a scos un pistol din jachetă şi mi-a împuşcat fratele, în ochiul stâng.

– Tatăl meu a fost împuşcat de un partener de afaceri, care apoi s-a spânzurat în dulapul tatălui meu. S-au certat asupra banilor. Mă numesc Edward Walker, sunt profesor, predau Istoria americană la Universitatea din Pennsylvania. Am o idee, despre care aş dori să vorbim...”

Astfel începe povestea plurivocă a bătrânilor satului, ale căror desăgi sunt pline cu amintiri cumplite. Pentru ei, oraşul e un blestem („Oraşele sunt locuri păcătoase unde trăiesc oameni păcătoşi.”) şi vor să o ia de la capăt într-o comunitate izolată. Pentru a-i convinge pe cei mai mici de obligaţia şederii lor strict în acest topos, creează mitul monştrilor care trăiesc în pădurea ce înconjoară satul: „Cei Despre Care Nu Vorbim nu au trecut graniţele noastre de foarte mulţi ani. Noi nu păşim în pădurea lor, ei nu intră în satul nostru. E un armistiţiu.” Ameninţarea exterioară ţine până în momentul în care nebunul satului (Adrien Brody), într-unul din accesele sale de nebunie (şi de gelozie), îl înjunghie pe Lucius (Joaquin Phoenix) şi care, mai în glumă sau mai în serios, îşi priveşte uimit palmele pline de sânge şi face constatarea culorii rele (roşul reprezintă culoarea rea/interzisă despre care se spune că îi atrage pe Cei Despre Care Nu Vorbim). Un prim semn că sămânţa răului nu vine din afară, ci izvorăşte din noi.

Momentul de cumpănă se consumă prin decizia lui Ivy (Bryce Dallas Howard, fiica mult mai titratului regizor Ron Howard, care demonstrează că nu a debutat într-un rol principal pe pile), fata oarbă care îl iubeşte pe Lucius, să străbată pădurea pentru a aduce medicamente de la oraş iubitului muribund. Punându-şi eroina lipsită de vedere să îşi înfrunte propriile temeri şi să îşi exorcizeze demonii imaginari, regizorul vede în pădure un echivalent al inconştientului.

Fără îndoială, filmul ridică multe semne de întrebare. Fiind prea multe interpretări la mijloc, vă ofer plăcerea de a desprinde foloasele singuri. Urmează dezbaterea din punctul culminant, între tatăl lui Ivy, Edward Walker (William Hurt) şi sătenii care îi repoşează că i-a îngăduit fiicei să rupă armistiţiul:

„– Nu ar fi trebuit să iei decizii fără noi!

– Care a fost scopul mutării noastre aici? Să nu uităm că era speranţa unui lucru bun şi corect!

– Ai pus în pericol tot ce am făcut.

– Cine crezi că va continua acest loc? Această viaţă? Crezi că vei trăi aşa la nesfârşit? De ei depinde viitorul nostru. Prin Ivy şi Lucius acest mod de viaţă va continua. Da, am riscat! Şi sper să pot risca oricând tot pentru ceea ce este cinstit şi corect! Dacă nu luam decizia asta, nu ne-am fi putut numi inocenţi şi, până la urmă, nu asta am protejat noi aici? Inocenţa. La asta nu voi renunţa.

– Las-o să plece. Dacă se sfârşeşte, se sfârşeşte. Ne putem îndrepta spre speranţă, asta e frumos în locul acesta. Nu trebuie să fugim de inimile frânte. Fratele meu a murit în oraş, restul familiei s-a stins aici. Inima frântă e o parte a vieţii pe care acum o ştim. Ivy fuge spre speranţă, las-o să fugă!

– Cum ai putut să o trimiţi? Este oarbă.

– E mai capabilă decât oricare dintre noi. Când este condusă de iubire, lumea întreagă tânjeşte după iubire. Îngenunchează înaintea ei la toate.”

O bucată scenică pretenţioasă pentru Shyamalan, „maestrul de ceremonii horror”, nu credeţi?